„So be it"!: „The Journey” în România

Special appreciation to: law of attraction, law of attraction, How to apply law of attraction

Povesteam într-o postare anterioară despre metoda de vindecare emoţională „Călătoria” („The Journey") elaborată de Brandon Bays, despre care am învăţat într-un seminar la Praga. Impactul acestui procedeu şi al întregii perspective asupra vieţii pe care o presupune The Journey asupra mea a fost atât de puternic încât în doar un an de zile viaţa mea a trecut prin schimbări pe care nici nu le-am visat. I-am cunoscut pe cei din echipa The Journey care m-au impresionat prin căldura, atenţia şi grija cu care ne-au primit, prin devotamentul lor, prin munca asiduă pe care o depun şi prin încurajarea entuziastă pe care ne-au oferit-o pentru a aduce Călătoria în România, deşi la vremea aceea părea aproape imposibil. 

M-am împrietenit cu o colegă medic (dr. Cristina Răduţă) care a avut deschiderea mentală şi sufletească să aprecieze valenţele vindecătoare ale acestei capodopere terapeutice. Ea mi-a fost alături, m-a inspirat şi m-a ajutat să nu renunţ în momentele dificile. Împreună, am participat la întregul „Practitioner Programme” al „The Journey”.

Am deprins şi alte versiuni ale „Călătoriei” pe care le-am aplicat mai întâi pe noi înşine, în diferite domenii ale vieţii noastre. Am învăţat să trecem dincolo de meandrele egoului pentru a ne accesa nivelul cel mai profund al fiinţei. Ne-am ghidat reciproc prin paşii tehnicii în căutarea vindecării. Am făcut amândouă multe ore de voluntariat utilizând „Călătoria” pentru a-i ajuta pe cei apropiaţi să se elibereze de ceea ce îi menţinea în boală, sărăcie, probleme emoţionale, relaţionale sau profesionale etc. 
Dar sufletul ne spunea mereu că putem şi trebuie să facem mai mult. Stările de acces la Sursă conferite de practicarea „Călătoriei” conţin în ele dorinţa de a oferi şi altora această posiblitate. De aceea, am făcut toate demersurile posibile pentru ca Brandon Bays să ţină şi în România un seminar „Journey Intensive”. Ştiam că, de la apariţia cărţii cu acelaşi titlu, mulţi oameni din România şi-au dorit să înveţe această metodă de la Brandon şi nu au putut din diferite motive, mai ales financiare. Ne-am dorit ca acest seminar să ajungă să se ţină şi la noi în ţară.

La mai puţin de o lună de la Journey Intensive am participat împreună cu Cristina la Seminarul „Manifest Abundance”.  Acolo am exprimat cu glas tare tare în faţa tuturor participanţilor dorinţa de a aduce „Călătoria” în România. Şi atunci toţi cei prezenţi au strigat pentru noi, într-un glas: „So be it!” („Aşa să fie!”)

La un an de la acel „So be it!” am avut plăcuta surpriză să primim un email de la Biroul „The Journey” prin care eram anunţate că Brandon Bays a acceptat să vină în Bucureşti pentru un seminar de 3 zile la sfârşitul lunii mai a.c. Visul nostru s-a împlinit mai repede decât ne aşteptam: „Călătoria” vine în România! So be it!

Mai multe informaţii despre acest eveniment pe www.thejourney-romania.com si aici.

“PROFILUL PSIHOLOGIC” AL ÎNVINGĂTORILOR CANCERULUI

Munca mea de psiholog în cadrul centrului Oncosuport m-a provocat să identific trăsăturile psihologice definitorii întâlnite la cei care, de-a lungul timpului, s-au vindecat de cancer. Am scris acest articol pentru ca toţi cei care primesc acest diagnostic să ştie că SE POT VINDECA - dincolo de toate prejudecăţile alimentate de lipsa de informaţii complete şi corecte.

Echilibrul emoţional şi resursele psihologice sunt esenţiale atât în momentul aflării diagnosticului "cancer", cât si ulterior, pe toată durata tratamentului. Din păcate, nimeni nu ne învaţă ce să facem, ce să ne spunem în astfel de situaţii. Asa că ajungem - în cel mai fericit caz - la consilierea psihologică unde putem învăţa şi cultiva echilibrul interior. De aceea, urmarea unei consilieri psihologice, alături de tratamentul medical, constituie o formulă puternică prin care marele “C” poate fi învins.

Reacţia cea mai sănătoasă pe care o poate avea cineva când i se pune diagnosticul „cancer”, este să facă tot posibilul pentru a se vindeca. Fără a se lăsa copleşit. Fără a se da bătut. Nu e uşor. Dar nici imposibil. În acest punct, trăsăturile psihologice ale persoanei joacă un rol decisiv.

Un număr crescând de medici, terapeuţi, consilieri psihologici constată în ultima vreme importanţa factorilor emoţionali şi mentali în vindecarea de cancer. De exemplu, Lydia Temoshok, PhD, Director al Behavioral Medicine Program, la Biotechnology Institute, de la University of Maryland Medical School, vorbeşte chiar despre aşa-numita „personalitate de tip C”, descriind trăsăturile de personalitate comune persoanelor care fac această boală şi care sunt factorii psihologici ce contribuie la redobândirea sănătăţii.

La rândul ei, Susan Silberstein, PhD, care a fondat The Center for Advancement in Cancer Education în 1977, consiliind 25.000 de pacienţi cu cancer (din care 10.000 de femei cu cancer de sân) în cei peste 30 de ani de activitate profesională a observat că majoritatea covârşitoare a celor care înving cancerul manifestă un nucleu de atitudini comune în faţa bolii în special, dar şi a vieţii în general.

Iată cele mai importante dintre atuurile psihologice care, după cum constată aceşti autori, le-au ajutat de-a lungul timpului pe persoanele diagnosticate cu cancer să învingă boala.

1. Învingătorii acceptă diagnosticul fără a se lăsa copleşiţi de el: Dacă nu accepţi diagnosticul, intri în negare – un mecanism de apărare prin care pretindem că o problemă nu există, refuzăm să recunoaştem că avem o problemă. Unii pacienţi, neştiind să gestioneze o astfel de veste (pentru că, de fapt, nici nu ne învaţă nimeni...!), intră în stare de şoc şi pur şi simplu se prefac că nu au nimic, nu spun celor apropiaţi prin ce trec şi se comportă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. La cealaltă extremă se situează cei care nu resping diagnosticul, dar se lăsă doborâţi de el, considerându-se învinşi din start. Atitudinea sănătoasă presupune ca, în ciuda temerilor fireşti, persoana să îşi asume responsabilitatea pentru boala sa şi să se mobilizeze în direcţia vindecării.

2. Resping din start prognosticul nefavorabil: Ei îşi asumă cu curaj provocarea şi oportunitatea ascunsă de acest diagnostic, se focalizează pe resursele de vindecare pe care le au şi se înconjoară de persoane optimiste, care cred, ca şi ele, că vindecarea e posibilă. O astfel de atitudine presupune o luptă deloc uşoară cu tristeţea, furia sau anxietatea asociată acestui diagnostic. În cartea „Călătoria”, Brandon Bays relatează că, după ce a aflat că are o tumoră abdominală, cei din jur au ajutat-o foarte mult prin faptul că erau încrezători că ea se va vindeca. „Nu-mi pot permite”, spunea ea în clipele ce au urmat diagnosticării, „să invit în mintea mea negativitatea bine intenţionată a celor care îşi proiectează asupra mea propriile îndoieli, temerile şi mila lor inadecvată (...). Mi-am făcut atunci promisiunea solemnă că nu le voi vorbi despre boala mea decât acelor oameni despre care ştiam fără nici o îndoială că mă vor sprijini într-o manieră pozitivă, fiind absolut siguri că mă voi vindeca.”

3. Sunt deschişi să facă schimbări în stilul de viaţă şi în modul de a gândi: Evident, aceste persoane trebuie să dezvolte noi tipare de dietă, exerciţiu fizic, muncă sau condiţii de trai, să înveţe să se joace şi să se distreze mai mult, să aibă mai multă grijă de bunăstarea lor emoţională. Susan Silberstein mărturiseşte că acum 27 de ani când a început să consilieze persoane cu cancer, credea că factorii nutriţionali erau responsabili de boală, dar în timp şi-a schimbat perspectiva la 180 grade şi a realizat că ceea ce îi frământa pe pacienţi era la fel de important ca şi ceea ce mâncau. În consecinţă, spune ea, disponibilitatea oamenilor de a trata atât corpul, cât şi ce se întâmplă în mintea şi sufletul lor, constituie o puternică formulă pentru succes.

4. Îşi transformă relaţiile personale: învaţă să primească, să facă din vindecarea lor o prioritate, să reconcilieze conflictele şi să întrerupă relaţiile toxice (adică acele relaţii care le fac mai mult rău decât bine, în care se distrug în loc să se dezvolte). Susan Silberstein relatează cazul unei femei cu cancer la sân care avea un soţ abuziv şi dominator de care nu găsea puterea să se despartă, deşi se gândea tot timpul la asta. În cele din urmă, a conştientizat daunele emoţionale pe care i le aducea relaţia, s-a despărţit de soţ şi şi-a cumpărat propria casă. Aceasta a constituit suportul emoţional al vindecării ei complete.

5. Accesarea surselor de emoţii pozitive: se poate face prin diferite mijloace, de la metode de relaxare, exerciţii de imagerie ghidată, până la alegerea ocupaţiilor favorite şi practicarea lor. De exemplu, Susan Silberstein îi pune pe clienţii ei să-şi reamintească bucuriile copilăriei sau să îşi facă o „Listă de distracţii”, în care să treacă toate acţiunile pe care le-ar plăcea să le facă, în care s-ar amuza sau ar deveni creativi îndeplinindu-le. Aceste alegeri pot fi chiar ilogice, imposibil de realizat. Apoi în fiecare seară ei aleg să facă una dintre aceste activităţi a doua zi. Susan numeşte aceasta „un exerciţiu fabulos pentru a trezi potenţialul de vindecare al corpului” şi adaugă: „Sistemul imunitar nu face diferenţa între realizarea efectivă a acţiunii, planificarea acesteia sau simplul fapt că te gândeşti să o faci.”

6. Disponibilitatea de a lucra asupra emoţiilor negative care au fost reprimate de-a lungul timpului, în special mânia şi resentimentele. Aşa cum te poţi simţi rău dacă procesul de detoxificare fizică are loc prea rapid, la fel se petrece şi cu „toxinele emoţionale”. Susan afirmă: „Dacă persoana accesează emoţii traumatizante, acestea trebuie gestionate în mod ritmic, echilibrat, utilizând mecanisme de coping gradat. Desigur, aceasta presupune să treci prin acest proces sub observaţia unui specialist.” Acest proces poate lua multiple forme: psihoterapie, consiliere psihologică, consiliere de cuplu, grupuri de suport, consiliere pastorală, managementul stresului, terapie corporală etc.

7. Vindecarea rănilor emoţionale prin iertare. Greg Anderson, un învingător al cancerului, relatează că, atunci când a aflat că are cancer, a început să sune la toate ONG-urile legate de cancer din ţara lui, căutând supravieţuitorii şi întrebându-i ce a contribuit în cazul lor ca viaţa să triumfe asupra morţii. Cei mai mulţi i-au spus că iertarea persoanelor importante pentru ei a fost cheia vindecării emoţionale şi a facilitat vindecarea fizică. Aşa că Greg a făcut o listă cu toate persoanele din viaţa lui şi a început să îşi ceară iertare de la fiecare: cu unii a vorbit face to face, cu alţii a făcut doar exerciţiul de iertare stând în pat şi imaginându-şi că vorbeşte cu ei. Rezultatul: nu numai că s-a vindecat, dar ulterior a fondat The Cancer Recovery Foundation, ajutând mii de oameni cu acest diagnostic.

8. Scopuri pe termen lung: definirea unui rost în viaţă. Oamenii trebuie să simtă că au pentru ce să trăiască şi să îşi definească clar lucrurile care îi motivează cel mai mult în viaţă. Aceasta le conferă sentimentul propriei valori şi le dă tăria de a merge mai departe spre obiectivul lor, în ciuda obstacolelor, chiar a bolii. În plus, este benefic pentru ei să simtă că dau ceva bun lumii, să îşi valorifice creativitatea şi talentele personale. Acest proces a fost denumit de Abraham Maslow autoactualizare. La rândul său, Kurt Goldstein spune în cartea The Organism: A Holistic Approach to Biology Derived from Pathological Data in Man, că tendinţa către auto-actualizare este motorul principal care determină viaţa unui organism. Valorificarea potenţialului propriu este o resursă psihologică importantă ce susţine procesul de vindecare.

9. Disponibilitatea de a se schimba, flexibilitatea atitudinală şi mentală. Nu te poţi însănătoşi dacă te cantonezi în comportamente, obiceiuri, gânduri şi emoţii ca până acum, întrucât ele sunt cele care te-au făcut să te îmbolnăveşti! Învingătorii cancerului sunt cei care pot renunţa la tot pentru ceea ce e NOU şi sănătos. Greg Anderson spune: „Cred că am devenit un învingător al cancerului, nu pentru că am intrat în remisie, ci pentru că am devenit o nouă persoană!”

Ce am învăţat din călătoria spre "CĂLĂTORIA"

With thanks to: The law of attraction, Law of Attraction weight loss

Un eveniment mult asteptat: vezi pe www.thejourney-romania.com!

În vara anului 2011 o prietenă mi-a oferit cartea „Călătoria”, de Brandon Bays – povestea unei femei care şi-a ajutat propria vindecare de o tumoră abdominală lucrând asupra traumelor emoţionale din trecut. Ca urmare a strădaniilor ei de vindecare trupească, mentală şi emoţională, în şase săptămâni tumoarea ei, de mărimea unei mingi de baschet, s-a resorbit complet. Povestea ei este o mărturie vie a legăturii corp-minte-spirit şi un îndemn ca în demersurile noastre de vindecare să luăm în considerare toate dimensiunile fiinţei noastre.

Ulterior, Brandon Bays a reunit procedeele pe care le-a utilizat în acea perioadă din viaţa ei într-o metodă de vindecare pe care a intitulat-o „Călătoria” şi pe care o pune la dispoziţia tuturor la sfârşitul cărţii. Povestea ei şi a cazurilor descrise în carte, precum şi generozitatea cu care ea îşi oferă metoda tuturor, fără pretenţii excesive şi orgolioase de copy-right, a avut un puternic impact asupra mea. Atât de puternic încât în noiembrie 2011 am ajuns la Praga la un seminar intitulat „Journey Intensive”.

Am petrecut acolo trei zile extrem de vindecătoare din punct de vedere emoţional si spiritual. Prezentarea în sine, precum şi exerciţiile făcute în timpul seminarului, aveau loc pe un fond de acceptare totală a propriilor emoţii. Nimeni nu era judecat, criticat, nici o emoţie nu era respinsă, întrucât toate emoţiile au un mesaj pentru noi şi au nevoie, ca şi oamenii, de acceptare şi iubire. Aşa cum aveam să aflu, acceptarea şi iubirea dimensiunii emoţionale din noi constituie punctele cheie ale metodei – alături de iertare.

Am fost surprinsă să constat că mă simţeam ca un copil care abia învaţă să meargă, deşi până atunci considerasem că, de-a lungul a mai bine de 14 ani de dezvoltare personală şi de formare în psihoterapie, problemele mele personale erau „lucrate”. Adevărul pe care l-am descoperit acolo era că mai aveam ceva drum de parcurs până să ajung să mă accept total, aşa cum ne îndruma echipa lui Brandon Bays.

Pentru aceasta trebuia ca fiecare dintre noi să ne dăm voie, în sfârşit, să simţim tot ce simţeam, să fim cu adevărat noi înşine, dincolo de minciunile pe care ni le spunem sau ni le spun alţii despre noi, dincolo de judecăţile sau criticismul la adresa noastră sau a altora care ne face să ne dorim, ca tot românul, „să dăm bine”, chiar şi când, poate, nu suntem totdeauna bine.

Învăţasem mai demult că vindecarea începe cu acceptarea totală a trăirilor proprii. Dar am descoperit că învăţasem doar teoretic. Am aflat ca emoţiile personale, chiar şi cele pe care noi le etichetăm drept negative, sunt doar straturi care acoperă adevărată Lumină a esenţei noastre. Procesate adecvat, tocmai aceste emoţii ne pot duce spre ceea ce suntem cu adevărat, spre Realitate fiinţei noastre – adică spre ceea ce Bradon numeşte „Sursa”, creştinii numesc Spirit sau Suflet, indienii numesc Sinele Divin ş.a.m.d. (M-a fascinat dintotdeauna cum oameni din diferite tradiţii pun nume diferite aceloraşi realităţi şi nu am înţeles niciodată de ce se ceartă diferite religii din moment ce toate par să conveargă în punctele esenţiale).

Pe scurt, am cunoscut şi absorbit „în celulele mele”, cum spune Brandon Bays, o metodă bazată pe adevăr şi onestitate mentală şi emoţională. Am recunoscut că nu pot pleca în propria vindecare sufletească decât de acolo de unde mă aflu, recunoaşterea, cu sinceritate, a locului în care mă aflu fiind prima condiţie a vindecării durerilor din trecut sau prezent.

Brandon Bays pune, deci, accentul pe exprimarea emoţiilor şi pe evitarea ascunderii lor (reprimarea emoţiilor fiind patogenă). În munca ei, Brandon Bays porneşte de la cercetările dr. Candace Pert care a demonstrat că atunci când trăim un şoc emoţional şi ne închidem în noi înşine, neputând sau nedorind să spunem ce simţim în momentele de cumpănă din viaţa noastră, în corp apar modificări ale chimismului care blochează receptorii celulelor şi le izolează de restul celorlalte celule. Acest mecanism, repetat în timp – pentru că nu există manuale privind gestionarea emoţiilor – duce la boli emoţionale sau fizice.

De aceea, după acceptarea propriilor emoţii reprimate de-a lungul timpului, vindecarea continuă cu exprimarea a ceea ce nu am putut spune şi apoi cu iertarea. Accentul pus pe iertarea celor care ne-au greşit este mesajul principal, profund generos, al acestui proces de vindecare – şi de altfel, noi, ca şi creştini, ştim foarte bine asta. Doar că eu, personal, nu ştiam cum anume să fac acest proces de iertare – şi prin „Călătoria” am primit, ca să zic aşa, un set de paşi „how to”.

M-am întors cu inima plină: mă simteam mai deschisă, mai uşoară, mai spontană, mai liberă şi plină de recunoştinţă şi admiraţie în faţa acestui mesaj atât de generos şi bogat: dacă fiecare dintre noi şi-ar respecta trăirile interioare, dacă am învăţa să ne iubim si să ne iertăm pe noi şi pe ceilalţi, să spunem ce ne doare, am şti, poate, mai bine, să respectăm şi ce simte cel de lângă noi şi ne-am deschide cu adevărat spre Adevărul din noi, spre oamenii de lângă noi şi spre VIAŢĂ.

Dincolo de toate, Brandon Bays ne-a transmis un mesaj al păcii şi iubirii care începe în noi înşine - un mesaj profund uman.

Ce ne face fericiţi? - Surse psihologice de wellness

Când spui "psiholog" te gândeşti la o persoană care scoate pe cineva dintr-o stare negativă. Dar, aşa cum arătam în articolul Psihologia fericirii menirea psihologului este şi de a căuta ce îi face pe oameni fericiţi. În seara de 3 februarie pe care am petrecut-o în „La Bibliotheque” (citeşte aici despre ce e vorba) am cautat sursele fericirii, impreuna cu invitatele la eveniment.

Am împărţit sursele de wellbeing în două mari categorii: cele care ne conferă bunăstare pe termen scurt şi cele profunde, de care depinde fericirea pe termen lung şi împlinirea noastră ca oameni.

Stropii de fericire
Dacă e să ne gândim ce ne face să ne simţim bine în câteva momente, identificăm câteva surse la îndemâna oricui:
• Plăcerile vieţii – o prăjitură, o plimbare, un compliment, o şedinţă de masaj.
• Relaxarea – fiecare dintre noi ar trebui să cunoască şi să practice măcar o dată pe zi o tehnică de relaxare. Mai ales în mediul urban aceasta devine un „must have”, o deprindere de viaţă sine qua non – în caz contrar stresul şi bolile asociate lui ne pot acapara.
• Umorul – dacă vrei să afli mai multe despre efectele umorului, citeşte Umorul - doctorul invizibil şi convinge-te de aceste efecte la Pagina de umor!
• Frumuseţea – este o hrană pentru suflet, indiferent că admiri un chip frumos, te delectezi cu un peisaj sau cu o operă de artă, ori te laşi purtat de o muzică sublimă. Frumuseţea are darul să te readucă la speranţă, la încântare şi la propriul suflet.
• Jocurile – din când în când ai nevoie să redevii copil pentru a te împrospăta mental şi emoţional. Starea de joc păstrează mintea flexibilă şi amplifică emoţiile pozitive. Ieşi din tipare, te amuzi, greşeşti fără să te superi, îi cunoşti pe ceilalţi şi experimentezi lumea în mod plăcut, fără a o mai lua atât de în serios.
• Exercitii fizice – se ştie deja, când facem sport secretăm endorfine, celebrii hormoni ai fericirii. Starea de bine generată de mişcarea fizică diminuează anxietatea şi conferă încredere în sine.

Dar ce ne face fericiţi pe termen lung?

Din păcate, societatea actuală nu ne învaţă să căutăm mai adânc, ci ne deprinde să nemulţumim cu asemenea bucurii de moment, în timp ce laturile importante ale vieţii rămân neexplorate, iar întrebările ei esenţiale rămân adesea fără răspuns – iar căutarea a ceea ce ne face cu adevărat fericiţi este lăsată în grija fiecăruia dintre noi. Doar foarte recent psihologii s-au lansat în identificarea surselor de fericire durabilă. Iată ce-au aflat:

• Autocunoaşterea şi auto-actualizarea: adică a conştientiza care sunt valorile după care mă conduc şi a-mi trăi viaţa conform lor (deci nu după valori impuse de alţii), a-mi cunoaşte talentele şi preferinţele, a-mi transpune în faptă calităţile pentru a aduce o contribuţie şi astfel a-mi împlini „legenda personală” (dupa cum spune Coelho).
• Relaţia de iubire – în care esenţiale sunt trei „ingrediente”: intimitatea afectivă (iubesc şi mă simt iubit), pasiunea (atracţia erotică) şi angajamentul (ceea ce construim împreună – fie că e vorba de o căsnicie, a face un copil, a construi un vis, a elabora şi a demara un proiect etc. – pe scurt, ce direcţie dăm actiunilor cuplului).
• Prietenia – e o sursă de fericire pe termen lung, din motive lesne de înţeles.
• Angajamentul: profunzimea implicării în familie, muncă, dragoste şi hobby-uri.
• Altruismul: Dăruirea ne face să ne simţim bine pentru că ne conferă sentimentul unui scop, al unui rost.
• Sensul: folosirea calităţilor personale pentru a servi unui scop mai vast – ce semnificaţie dai vieţii tale şi modului în care trăieşti, pentru ce anume îţi dedici energiile, cu ce anume contribui la evoluţia vieţii.
• Recunoştinţa – faptul de a se gândi în fiecare zi, timp de câteva minute pentru ce anume eşti recunoscător Vieţii a scos oameni din depresie. Dar nu e nevoie să ajungi depresiv pentru a conştientiza cât de multe lucruri le primim fără efort, câte daruri primim de la Viaţă şi considerăm că ni se cuvin!
• Cine sunt eu – cunoaşterea de Sine în sensul spiritual al termenului este o sursă inepuizabilă de echilibru, pace şi fericire. Acum câteva zile unui coleg de-al meu i s-a născut un băieţel, aşa încât proaspătul tată s-a dus să-l înregistreze la starea civilă. Am realizat atunci (pentru a câta oară?) că aproape toţi trăim în lumea asta fără a şti cine suntem de fapt. Băieţelul nou născut exista şi înainte să i se dea numele de Alex. Dar după câteva zile de la naştere i se dă numele de Alex şi toată viaţa el va spune: „Eu sunt Alex”, dar el e mult mai mult decât o înşiruire de litere!
Aşa începe Căutarea de Sine…

Închei cu un vechi proverb chinez care sintetizeaza ceea ce tocmai am spus:
Dacă vrei fericire pentru o oră, trage un pui de somn.
Dacă fericire pentru o zi, du-te la pescuit.
Dacă vrei fericire pentru un an, moşteneşte o avere.
Dacă vrei fericire pentru o viaţă, ajută pe cineva.
Dacă vrei fericire pentru totdeauna, află cine eşti!

Exerciţiu de recunoştinţă

„A simţi recunoştinţă şi a nu o exprima este ca şi cum ai ambala un cadou şi nu l-ai oferi.” (William Arthur Ward)

Un bun prieten mi-a povestit despre câţiva cimpanzei crescuţi într-o rezervaţie naturală care au fost lăsaţi câteva zile fără hrană. Apoi, când au primit mult aşteptata hrană, surpriză! Prima lor reacţie nu a fost să se năpustească asupra mâncării, ci… mai întâi l-au îmbrăţişat pe cel care le-o aducea şi abia apoi s-au dus la vasul cu hrană.

Acest gest al unor fiinţe, pe care – cu superioritate (nejustificată) – le numim „primate” m-a făcut să mă întreb: De câte ori noi, oamenii, procedăm astfel? De câte ori spunem „Mulţumesc” înainte de a consuma ceea ce ne oferă cei de lângă noi, Viaţa, Dumnezeu?

Recunoştinţa este astăzi o „Cenuşăreasă” a atitudinilor noastre: parcă e mult mai lesne să ne plângem de lipsurile şi nemulţumirile noastre decât să deschidem ochii faţă de ceea ce primim de la Viaţă clipă de clipă. Într-o lume consumistă, în care dorinţele ne sunt exploatate şi amplificate de spoturi publicitare la tot pasul, uităm să fim recunoscători pentru ceea ce avem deja sau primim clipă de clipă.

Aşa că îţi propun un exerciţiu de recunoştinţă faţă de Viaţă, faţă de Dumnezeu, faţă de toţi cei care îţi sunt alături. Fă o listă cu toţi cei cărora ai avea de ce să le spui „Mulţumesc” şi notează în dreptul fiecăruia ce anume a adus în viaţa ta.

Desigur, nu puteam să te provoc la aceasta fără ca mai întâi să compun eu însămi propria listă, aşa că:
- Mulţumesc familiei mele (mamei, tatălui, fratelui şi surorii mele, soţului, cumnaţilor şi cumnatelor, finilor) pentru că îmi oferă un cadrul stabil şi afectuos din care îmi hrănesc mereu sufletul. Însemnaţi foarte mult pentru mine.
- Mulţumesc tuturor prietenilor mei pentru ajutorul şi susţinerea pe care mi-o acordă în momentele grele şi pentru că împărtăşesc cu mine momentele frumoase. Fără voi m-aş simţi teribil de singură.
- Mulţumesc colegilor şi colaboratorilor mei în viaţa profesională alături de care învăţ atât de multe. Lângă voi îmi doresc să fac lucrurile din ce în ce mai bine.
- Mulţumesc tuturor celor care de-a lungul timpului au jucat rolul de profesori ai mei, în diferite domenii. Voi îmi faceţi viaţa inteligibilă şi îmi stârniţi curiozitatea pentru ceea ce încă nu se ştie.

Acum, însă, daţi-mi voie ca, după ce am dat Cezarului ce-i al Cezarului, să dau şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu:

Îţi mulţumesc, Doamne, pentru dragostea Ta nevăzută ce trece dincolo de hotarele percepţiei şi înţelegerii mele. Când mă gândesc la Tine, lista motivelor de recunoştinţă tinde spre infinit. Îmi doresc ca ceea ce Tu ai sădit în mine să înflorească spre împlinire totală şi firul destinului meu să se îndrepte, viguros, acolo unde TU l-ai menit.

…În încheiere, vă propun să urmăm cu toţii exemplul cimpanzeilor despre care vorbeam la începutul articolului. Haideţi să îi îmbrăţişăm cu drag pe toţi cei care ne oferă ceva în aceste zile – de la o simplă urare până la un cadou sofisticat – înainte de a lua ceea ce ni se dă. Astfel, vom pune dragostea la locul ei.

Sărbători fericite tuturor!
Patricia Cihodaru

Mesajele ascunse în jucăriile de azi

Când vrei să-i faci o bucurie puiului tău îi cumperi o jucărie. Dacă altădată alegerea era un prilej de relaxare şi bucurie, acum ai nevoie de un plus de atentie: printre ofertele variate ale magazinelor se pot strecura capcane pentru psihicul în formare al celui mic, cu efecte deloc de neglijat. Iată ce trebuie să ştii.

Învăţarea involuntară
Prin jocuri şi imaginaţie copiii îşi dezvoltă funcţiile cognitive care vor putea fi ulterior aplicate în versiunea adultă a jocurilor pe care le joacă. De exemplu, în jocul „de-a piaţa” cei mici îşi dezvoltă astfel abilităţi complexe – de la cele de calcul până la sortarea produselor după culoare sau mărime. Astfel, copiii învaţă fără a şti că învaţă, într-un mod ce le face plăcere.

Cutii goale versus Jaguare
În ultima jumătate de secol jucăriile pentru copii s-au schimbat enorm de mult. Cu 20 de ani în urmă era ceva normal să vezi copiii jucându-se cu cutii goale care puteau deveni la voinţă nave spaţiale, maşini de curse, corturi sau o întreagă lume.

Copiii de azi nu se mai joacă cu cutii goale. Tehnologia avansată le permite părinţilor să le cumpere maşini de curse şi alte versiuni miniaturale ale lumii. Un copil de 5 ani nu mai trebuie să-şi pună imaginaţia la încercare pentru a merge în vizită la vecini într-o maşină închipuită sau încropită din cine ştie ce materiale – pentru că are ocazia să meargă într-un vehicul pe bază de baterie, mini-replică a unui Jaguar. Confortabil, desigur, dar confortul nu e tocmai indicat dezvoltării mentale – care are nevoie de provocări, întrebări, curiozităţi, explorări…

Dublul risc
În cartea sa "The Importance of Play" Bruno Bettelheim arată că jucăriile complexe, gata făcute, prezintă o dublă problemă:
1. Imaginaţia copilului nu mai e stârnită prin joc şi
2. Copilul nu mai e un creator activ, ci consumator pasiv.

Desigur, a conduce o maşină de mic îi formează anumite deprinderi copilului. Dar la un nivel mai profund cei mici nu mai pun pe primul plan jocul de dragul jocului – ceea ce i-ar incita, le-ar stârni curiozitatea, conexiunile inedite de idei, le-ar dezvolta creativitatea.
În loc de toate acestea, copiii iau totul de-a gata, ba chiar caută deja „branduri”, pun valoare doar pe preţ şi gradul de noutate al produsului. Cu alte cuvinte, creativitatea se toceşte, iar valoarea materială trece pe primul plan.

Dacă acum câţiva ani un simplu băţ putea deveni o baghetă magică, iar cel ce o folosea îşi antrena astfel imaginaţia, azi găseşti tot felul de baghete la raioanele de jucării. Pentru că primeşte totul de-a gata, copilul înghite „pe nemestecate” ceea ce-i oferă mediul şi are mult mai puţine şanse de a-şi dezvolta bogăţia şi libertatea interioară.

Jucăriile violente
Gradul ridicat de violenţă al jucăriilor constituie un alt factor de risc. A trecut deja un secol (!) de când cercetările lui Albert Bandura au arătat că la copii modelul de agresivitate naşte acelaşi gen de comportament. Copiii au fost puşi atunci să vizioneze piese de teatru cu actori care băteau păpuşi. Efectul imediat a fost că toţi copiii şi-au bătut păpuşile.
Totuşi, în continuare, marea majoritate a filmelor pe care le vedem la TV prezintă mult prea multe scene agresive. Efectul? Îl vedem pe stradă şi la ştiri. Ce trebuie să se mai întâmple pentru ca desenele animate să înceapă să ofere modele pozitive de gestionare a situaţiilor, astfel încât cei mici să înveţe de timpuriu strategii sănătoase de adaptare?

Jocul sănătos
Jocul sănătos este cel în care copilul:
- se distrează, se adaptează şi creează;
- îşi pune mintea la contribuţie, caută soluţii diverse;
- rămâne cu o concluzie constructivă despre el, despre cei din jur şi despre viaţă;
- învaţă reguli şi valori pozitive, de genul: nu trişa, nu abandona, nu renunţa, pe care el le va putea aplica mai târziu în viaţă. (Mulţi părinţi îmi spun: „Dacă îl învăţ să se guverneze după valori curate, o să îl calce toţi pe bătătură!” Nu este adevărat. Pe termen lung, chiar dacă societatea pare să se degradeze din punct de vedere moral, câştigă tot oamenii care se ghidează după valori frumoase, curate. Pentru aceasta, doar întreabă-te: Cu cine ai vrea să lucrezi, să faci un parteneriat: cu cineva care ştie să dea din coate, chiar să calce pe cadavre (inclusiv pe al tău!) pentru „a ajunge sus”, sau cu cineva care ştie că e loc pentru toată lumea pe planetă, se respectă pe sine şi pe ceilalţi, are bun simţ, e cinstit şi corect?)

Ce faci când copilul e expus
Iar când, ca părinte, îţi vezi copilul jucând un joc cu un mesaj periculos, supervizează-l. Asigură-te că el extrage un mesaj util pentru dezvoltarea lui intelectuală, emoţională, morală, spirituală. Iar dacă mesajul este nociv şi nu poţi evita expunerea copilului la acel joc, explică-i că acela e doar un joc, arată-i diferenţa între joc şi realitate.
De exemplu, un copil câştigă cu atât mai multe puncte într-un joc pe computer cu cât omoară mai multe fiinţe. În urma unui astfel de joc, în mintea lui el poate tinde să se considere cu atât mai „tare”, cu cât îi bate pe mai mulţi copii. Rezultatul va fi o atitudine agresivă care îi va aduce respingere din partea celorlalţi. Mai ales dacă puiul tău are sub 10 ani (vârstă până la care gândirea copilului rămâne ancorată strict în plan concret), va trebui să îi explici de ce nu trebuie să păstreze aceeaşi atitudine şi în viaţa reală şi care vor fi consecinţele dacă se poartă astfel.
Ştiu, eşti ocupat cu serviciul, dar acesta nu e un motiv să laşi formarea personalităţii copilului tău la voia producătorilor de jucării – care, în dorinţa de a-şi vinde produsul îl vor face cât mai senzaţional, pentru a stârni emoţii şi a atrage copilul, dar, prea rar se vor gândi la efectul pe termen lung asupra copilului.

Psihologie pentru producători
În aceste condiţii, ar fi mai mult decât indicat ca şi cei ce produc jucării să înveţe puţină psihologie a dezvoltării pentru a realiza impactul muncii lor asupra micilor clienţi. Pentru că piticii de azi vor transpune în viaţă, la vârsta adultă, realitatea în miniatură pe care ei o experimentează acum în joc. Deci ca viitorul să „sune bine” şi să arate luminos, e nevoie de o atenţie sporită acordată jucăriilor pe care le cumpărăm pentru ei.

Dar se poate şi altfel…
Influenţa profundă pe care jocurile o pot avea asupra minţii şi corpului celor mici, de data aceasta în bine, este evidenţiată şi de o descoperire uimitoare a medicilor japonezi. Aceştia au constatat că, jucând un joc 3D pe computer care combate cancerul, câteva zeci de copii bolnavi de cancer au reuşit să învingă boala (!!!), împuşcând celulele cancerigene din organism şi activând capacităţile naturale ale organismului de a anihila boala.
Realizat de Yuko Oda şi Dave Kristula, jocul pentru computer "Re-Mission", acum disponibil gratuit si pe Internet, îi pune pe bolnavi în postura unui mic nanobot, numit Roxxi, care intră în organism şi începe să distrugă toate celulele bolnave. Fiecare din cele 20 de misiuni îl poziţionează pe jucător în corpuri diferite, infectate cu forme diferite de cancer. Conceput ca un joc de acţiune, "Re-Mission" le pune la dispoziţie jucătorilor un arsenal complet de arme cu ajutorul cărora pot fi curăţate organele atacate de celulele distrugătoare.
"Este foarte important faptul că pacienţii conştientizează prin joc procesul de vindecare. Acest lucru asumat mental poate avea rezultate incredibile în lupta cu boala. De cele mai multe ori, organismul este slăbit în perioada tratamentului din cauza descurajării, iar "Re-Mission" nu permite tocmai acest lucru să se întâmple", a declarat unul din creatorii jocului. Rolul jocului este de a completa terapia cu o stare psihică propice vindecării, cu atât mai mult cu cât pacienţii intră în contact "direct" cu tratamentul, "împrietenindu-se" cu celulele dendridice, celulele de tip T şi plateletele, esenţiale în lupta contra cancerului.
Aşa da!

Gheorghe Iovu – Bardul din Rai

Acum câţiva ani, pe când lucram ca redactor şef la Body, Mind, Spirit Magazine, am întâlnit un om deosebit, care compune şi interpretează muzică cu o mare putere de vindecare şi regăsire sufletească. Auzisem, desigur, de Gheorghe Iovu şi m-am decis să aflu mai multe despre omul ce ne aduce pe Pământ adevărate acorduri din cer.

Mai ales că venise la Body, Mind, Spirit Festival, la Sala Palatului, în Bucureşti şi cânta undeva la etaj, lângă o sală unde se ţineau workshopuri pe diferite teme. O doamnă s-a aplecat la urechea mea şi mi-a zis: „Vedeţi cum ies oamenii din sala asta? Ce bine se simt?” M-am uitat mirată la ea. „Nici nu bănuiesc ei de unde le vine starea asta de bine!” şi mi-a arătat, complice, locul de unde se răspândea muzica domnului Iovu.

Aşa că m-am îndreptat spre colţişorul ce îi era hărăzit în cadrul Body, Mind, Spirit Festival. M-a întâmpinat o muzică în acelaşi timp delicată şi puternică. Ascultând-o, am simtit că mă reconectam - condusă cu blândeţe, parcă - la o latură profundă din interiorul meu. Sufletul parcă primea forţă pentru a se exprima în lume, eliberat de cochilia aspră a egoului si de mecanismele de apărare - care nici nu-mi mai serveau la nimic, pentru că pătrundeam intr-o altă lume - o lume angelică, o lume a iubirii.

Venisem pentru că voiam să-i cer un interviu. Nu ştiam că aveam să primesc cu mult, mult mai mult.

Viaţa dinainte de muzică
Are 54 de ani şi este din Banat. A absolvit Şcoala Populară de Artă din Timişoara şi a înfiinţat formaţie „Kimo”, în care era solist vocal şi chitarist, încercând să prindă ritmurile anilor ’60-’70. Mai şi compunea, fiind atras de ritmurile mai lente, care îi transmiteau ceva încă nedesluşit. În viaţa de zi cu zi avea una dintre cel mai grele meserii: scafandru în uriaşele tancuri cu benzină ale Petrom Timişoara. La sfârşitul orelor de lucru abia aştepta să iasă din întunericul tancurilor în „raiul muzicii”, la lumina sufletului.

Menirea
În 1991 descoperise deja posibilităţile tehnice nelimitate ale claviaturii de sintetizator. Şi îşi conştientizase rostul în lume. „Cât de rătăcit poţi să fii ca om şi cât de plăcut e să-ţi regăseşti menirea!” Menire care avea să-i schimbe întreaga viaţă – nu doar lui, ci şi celor care îi ascultă compoziţiile. „Acesta e rolul meu: să aduc bucurie, armonie şi pace în sufletele oamenilor. Şi speranţă… infinită”.
A scos mai multe CD-uri, cu titluri la fel de inspirate ca şi muzica pe care o conţin: „Revelaţie”, „Raza de soare”, „Trecerea timpului”, „Trepte de lumină”, „Imnul speranţei”, „Paşi prin univers”, „Spre Infinit”, „Simfonia Sufletului”.
A primit atestat în meloterapie de la Asociaţia Naţională de Terapii Complementare din România. Împreună cu soţia sa, Miruna, care este medic stomatolog, au înfiinţat primul cabinet de meloterapie în Timişoara, unde pacienţii ascultă în sala de aşteptare muzica lui Gheorghe Iovu interpretată chiar în faţa lor. Efectul? „Se simt cuprinşi de o stare de bine, de confort, iar teama de durere dispare.”

Cum compune?
„Simt ca un fel de nelinişte interioară, simt că trebuie să ating clapele. Mă duc la claviatură şi încep să cânt. E ca şi cum te cheamă cineva şi tu te duci acolo. Nu e când vrei tu. Trebuie să simţi. Dacă nu sunt în apropierea clapelor, gata, momentul s-a dus. Muzica vine firesc, trecând prin mine şi coborând spre degete când mă aşez, mânat de acea nelinişte, în faţa claviaturii. Apoi fac şi câte 200 de corecturi până muzica spune exact ce simt. Muzica se simte, nu se vorbeşte. Trebuie să fii deschis. Mai e şi bucuria de a dărui, altfel nu poţi să faci toate astea.”

Nici o melodie nu e scrisă pe note. Cântă fără să aibă notele în faţă. Totuşi el redă perfect melodiile de fiecare dată. L-am întrebat dacă simte şi titlul pe care urmează să-l dea piesei. „Nu, până nu e terminată piesa. Şi titlul, ca şi inspiraţia vine fără să mă implic eu…totul e de la Dumnezeu, numai de la El.”

Muzica vindecătoare
Cum şi-a dat seama de efectele terapeutice ale muzicii sale? Nu el şi-a dat seama, ci şeful Clinicii de Psihiatrie din Timişoara, domnul Mircea Lăzărescu care a ascultat pentru prima dată un CD şi a realizat că muzica domnului Iovu poate face minuni pentru pacienţi. L-a invitat în fiecare joi să dea concerte care generau în sufletele oamenilor o stare de bine, de regăsire, alungau depresia şi insomniile. Apoi a dus muzica seninătăţii şi în alte ţări: a dat concerte în SUA, Elveţia, Austria, Germania.

Peste tot, reacţia este aceeaşi, doar nuanţată pe alocuri: oamenii vin ca atraşi de un magnet, ascultă fascinaţi, plâng purificându-şi sufletul şi pleacă împrospătaţi. Unii devin dornici de a crea şi ei: mulţi şi-au descoperit propriile talente – încă o dovadă a puterii de regăsire pe care o conferă muzica domnului Iovu.

A cântat în biserici, spitale, cămine de bătrâni, case de copii. În parcuri copiii îşi trag părinţii de mână şi-i duc în direcţia sunetelor celeste. La un orfelinat din Odorheiu Secuiesc copiii n-au mai vrut să-l lase să plece: s-au prins de mână şi au făcut un lanţ uman pentru a-l mai ţine alături de ei pe cel care le adusese un crâmpei sonor din lumea iubirii.

Un prieten foarte bun
Dacă ar fi să sintetizeze în câteva cuvinte ceea ce spune muzica sa, care ar fi mesajul său pentru oameni? „Să se regăsească şi să cunoască adevărata realitate în care ar trebui să trăim, nu cum trăim noi acum. Când începe muzica cu toţii revenim la acea realitate. Când începe muzica, toţi suntem aceiaşi.”

După ce mi-a răspuns la întrebări, domnul Gheorghe Iovu a reînceput să cânte. Privind din exterior, ai fi putut spune că a abandonat conversaţia. De fapt, ştiam că abia acum îmi vorbea cu adevărat, în limba cea mai dragă lui: de la suflet la suflet. A interpretat cea mai nouă melodie pe care o compusese, „melodia încă fără nume”, pentru că nu apucase să-i dea titlu. A cântat şi vocal o piesă intitulată „Un prieten foarte bun”, ale cărei versuri mi-au răsunat în minte câteva zile bune: „Hai te rog zâmbeşte iar/Fiindcă vei primi în dar/Un prieten foarte bun…”

Lecţie pentru suflet
În acea jumătate de oră am primit o lecţie foarte concentrată într-ale sufletului. Lecţiile muzicii, ca şi ale vieţii, nu pot fi descifrate cu mintea, care e depăşită adesea, pentru a lăsa loc iubirii a-tot-înţelegătoare. Noi părem din ce în ce mai mult că am uitat de Inimă si avem o nevoie stringenta sa ne reamintim de ea. Am devenit analfabeţi într-ale sufletului. Avem mare nevoie să ne reamintim că lucrurile „curg” de la Dumnezeu în jos, să repunem lucrurile la locul lor, să readucem ordinea divină în viaţa noastră.

Se spune despre muzica domnului Iovu că este terapeutică. „Therapeia” înseamnă în limba greacă „îngrijire”. Am plecat de lângă el simţind că, timp de câteva zeci de minute, sufletul meu primise alinare şi, ca o gură de aer proaspăt, un suflu de prospeţime din „Lumea de Acasă”.