CUM SĂ OPREŞTI RĂZBOIUL RĂNILOR ÎN RELAȚII

With appreciation to: The Law of attraction coaching, how to use The law of attraction, the Law of attraction

Respect pentru pământ şi suflet

Când eram mică, tata îmi povestea, cu o veneraţie neascunsă, despre povaţa – incredibil de simplă şi profundă – pe care tatăl lui, om simplu de la ţară, i-a dat-o când a intrat la Facultatea de Agronomie: „Ai să lucrezi cu pământul şi cu oamenii. Să respecți și pe unul și pe celălalt!”

Am crescut cu acest îndemn curgându-mi prin vine, respectând pământul, pe cei care îl lucrează, asemenea tatălui meu și respectând sufletul uman. Mai mult, curioasă să aflu tainele sufletului, am ales profesia de psiholog.

Aceasta avea să mă ducă spre întâlnirea cu multe suflete umane pe care, cu respectul deprins de mică faţă de tot ce e frumos în ele, aveam să le însoţesc pe parcursul şi vindecării lor emoţionale şi mentale sau, pur și simplu, al dezvoltării lor personale.

Durerea naşte durere

Și Viaţa avea să îmi arate şi o altă faţetă a lucrurilor, înăsprind oarecum – dar și lărgind în același timp – viziunea aceasta nobilă şi pacifică asupra vieţii. Aveam să aflu că sufletele umane nu au numai lucruri frumoase în ele. Suferinţa și/sau ignoranţa le face să nu respecte sufletele celor din jur, iar uneori chiar să le atace cu o ferocitate care anulează tot omenescul.

În sprijinul a ceea ce învățasem de la tatăl meu, o profesoară de psihoterapie dragă mie avea să ne spună, la cursurile postuniversitare: ”Dacă mai marii lumii și-ar trata rănile emoționale, nu ar mai exista războaie”.

Așa am aflat – din pățaniile vieții mele personale și din lecțiile vieții profesionale – că locurile de durere din inima omenească devin generatoare de suferinţă pentru sine și cei din jur. Sufletul uman are nevoie de iubire, de căldură afectivă manifestată, de încurajare, de susținere, de încurajare, de încredere, ca și de educația smereniei în fața dificultăților oferite de viață pentru a își atinge potențialul, pentru a se orienta constructiv, creativ.

În caz contrar, omul se va orienta pur și simplu, distructiv. Omul rănit răneşte la rându-i, cel bătut bate, cel criticat devine cel mai aspru judecător pentru sine şi ceilalţi. Cei părăsiţi părăsesc, cei abuzați abuzează. cei neiubiţi urăsc, cei neglijaţi neglijează – dacă nu pe alţii, măcar pe ei înşişi. 

Adesea, atunci când au conflicte în relaţiile lor, oamenii ajung să își reducă identitatea, din lipsă de timp sau de ştiinţă, doar la rănile lor şi să privească interacţiunile lor cu cei din jur doar prin filtre care spun: „Şi acesta îmi vrea răul”, „Încă unul care nu mă vede, nu mă apreciază”, „Şi acesta caută să-mi ia locul ce mi se cuvine” etc. etc.

Câmpuri de bătălie între răni

Relaţiile dintre oameni devin astfel câmpuri de bătălie între răni. Multe relaţii se pot rupe doar pentru că oamenii nu învaţă nicăieri să îşi vindece rănile emoţionale. Unele răni nici nu sunt ale noastre, ci le preluăm mai mult sau mai puţin conştient, de la părinţi, bunici sau alţi adulţi semnificativi pentru noi.

Aşa că trecem prin Viaţă purtându-le durerile ca şi cum ar fi ale noastre sau – mai grav – ca și cum ele ar fi parte din identitatea noastră. Suntem trăiţi de scheme mentale sau emoţionale pe care nu le-am generat noi înşine în deplină libertate şi conştientizare, ci doar le-am absorbit fie inconştient de la cei din jurul nostru, fie ca urmare a unor situații dureroase cu care ne-am confruntat.

Găsesc un ”Tratat de pace”

Formarea ca practician al metodei „Călătoria” concepută de Brandon Bays avea să îmi ofere un set de soluţii geniale – pe care le-am căutat, parcă, întreaga viaţă – la ceea ce percepeam a fi un trist şi mult prea îndelung „război al rănilor”.

Procedeul presupune o introspecţie ghidată în care accesăm emoţiile dureroase reprimate și, ca urmare, ne-exprimate vreodată, şi le vindecăm, printr-un demers de eliberare a acestor suferinţe din sufletul nostru şi oferirea de alternative sănătoase de a răspunde în situaţii dificile.

Metoda favorizează foarte mult şi empatia, permiţându-ne să realizăm ce rană, complex, neîmplinire, durere sau pur şi simplu necunoaştere din sufletul sau cugetul celuilalt l-a făcut să se comporte neadecvat cu noi.

Trăiesc un mare ”EVRIKA!”. Am găsit o cale de a îndepărta cu blândețe asperitățile lăsate în sufletul uman de diferite circumstanțe ale vieții, persoane etc., precum și o metodă care a amplificat enorm eficiența psihoterapiei pe care o practic.

Călătoria” este fără îndoială o mare șansă pentru salvarea relațiilor noastre. Pentru că pur și simplu de obicei ne despart de ceilalți rănile noastre sau locurile de neiertare – a noastră sau a celorlalţi. ”Călătoria” pătrunde exact în aceste locuri, aducând eliberare emoţională, alinare sufletească şi iertare. În același timp, oferă noi abilităţi de viaţă prin care devenim mai deschişi sufleteşte, mai sinceri, mai încrezători, mai empatici, mai eficienți, mai liberi. Si, nu in ultimul rând, mai civilizați. 

Odată eliberați de poverile emoționale trecute ne e ușor să ne regăsim, să ne orientăm constructiv. Și începem, firesc, să ne întrebăm ce avem de oferit lumii. În plus, construim relații bazate pe respect pentru suflet, pentru umanul din noi și din ceilalți. Iar aceasta ne duce apoi și la respect pentru planeta pe care trăim. De aceea, instrumentele terapeutice incluse sub titulatura ”Călătoria” sunt folosite azi pe întreg cuprinsul globului ca mesaj de pace, de cooperare și bună înțelegere.

Iar pentru mine, ”Călătoria” înseamnă o cale de a trăi, clipă de clipă, povața moștenită de tatăl meu în: ”Respect pentru suflet și Pământ.” Ceea ce vă doresc tuturor. 

Exerciţiu de recunoştinţă

„A simţi recunoştinţă şi a nu o exprima este ca şi cum ai ambala un cadou şi nu l-ai oferi.” (William Arthur Ward)

Un bun prieten mi-a povestit despre câţiva cimpanzei crescuţi într-o rezervaţie naturală care au fost lăsaţi câteva zile fără hrană. Apoi, când au primit mult aşteptata hrană, surpriză! Prima lor reacţie nu a fost să se năpustească asupra mâncării, ci… mai întâi l-au îmbrăţişat pe cel care le-o aducea şi abia apoi s-au dus la vasul cu hrană.

Acest gest al unor fiinţe, pe care – cu superioritate (nejustificată) – le numim „primate” m-a făcut să mă întreb: De câte ori noi, oamenii, procedăm astfel? De câte ori spunem „Mulţumesc” înainte de a consuma ceea ce ne oferă cei de lângă noi, Viaţa, Dumnezeu?

Recunoştinţa este astăzi o „Cenuşăreasă” a atitudinilor noastre: parcă e mult mai lesne să ne plângem de lipsurile şi nemulţumirile noastre decât să deschidem ochii faţă de ceea ce primim de la Viaţă clipă de clipă. Într-o lume consumistă, în care dorinţele ne sunt exploatate şi amplificate de spoturi publicitare la tot pasul, uităm să fim recunoscători pentru ceea ce avem deja sau primim clipă de clipă.

Aşa că îţi propun un exerciţiu de recunoştinţă faţă de Viaţă, faţă de Dumnezeu, faţă de toţi cei care îţi sunt alături. Fă o listă cu toţi cei cărora ai avea de ce să le spui „Mulţumesc” şi notează în dreptul fiecăruia ce anume a adus în viaţa ta.

Desigur, nu puteam să te provoc la aceasta fără ca mai întâi să compun eu însămi propria listă, aşa că:
- Mulţumesc familiei mele (mamei, tatălui, fratelui şi surorii mele, soţului, cumnaţilor şi cumnatelor, finilor) pentru că îmi oferă un cadrul stabil şi afectuos din care îmi hrănesc mereu sufletul. Însemnaţi foarte mult pentru mine.
- Mulţumesc tuturor prietenilor mei pentru ajutorul şi susţinerea pe care mi-o acordă în momentele grele şi pentru că împărtăşesc cu mine momentele frumoase. Fără voi m-aş simţi teribil de singură.
- Mulţumesc colegilor şi colaboratorilor mei în viaţa profesională alături de care învăţ atât de multe. Lângă voi îmi doresc să fac lucrurile din ce în ce mai bine.
- Mulţumesc tuturor celor care de-a lungul timpului au jucat rolul de profesori ai mei, în diferite domenii. Voi îmi faceţi viaţa inteligibilă şi îmi stârniţi curiozitatea pentru ceea ce încă nu se ştie.

Acum, însă, daţi-mi voie ca, după ce am dat Cezarului ce-i al Cezarului, să dau şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu:

Îţi mulţumesc, Doamne, pentru dragostea Ta nevăzută ce trece dincolo de hotarele percepţiei şi înţelegerii mele. Când mă gândesc la Tine, lista motivelor de recunoştinţă tinde spre infinit. Îmi doresc ca ceea ce Tu ai sădit în mine să înflorească spre împlinire totală şi firul destinului meu să se îndrepte, viguros, acolo unde TU l-ai menit.

…În încheiere, vă propun să urmăm cu toţii exemplul cimpanzeilor despre care vorbeam la începutul articolului. Haideţi să îi îmbrăţişăm cu drag pe toţi cei care ne oferă ceva în aceste zile – de la o simplă urare până la un cadou sofisticat – înainte de a lua ceea ce ni se dă. Astfel, vom pune dragostea la locul ei.

Sărbători fericite tuturor!
Patricia Cihodaru

Cand amabilitatea devine boala (II)

„Dacă ne ignorăm propriile nevoi, cineva va plăti: ori noi, ori celălalt” - Thomas D’Ansembourg.

Cum stii ca ai depasit masura
Amabilitatea excesivă se manifestă prin comportamente specifice, care trebuie identificate şi înlocuite cu unele mai sănătoase:
• Falsul altruism: „nu m-am despărţit de el ca să nu-l rănesc” sau „nu i-am spus ce credeam cu adevărat, i-am zis că îi stă bine în rochia nouă.”
• Raţionalizări: „ştiam că opinia mea nu va conta oricum; şi de fapt, altcineva a spus-o chiar mai bine decât mine.”
• Supunere: „A fost mai uşor să fiu de acord/să accept ceea ce mi s-a oferit decât să protestez sau să cer altceva.”
• Supra- sau sub-responsabilizare: a face prea mult sau, din contră, a evita, a amâna etc.
• Auto-sabotare: „Când nu mă bătea era bun cu mine, aşa că nu l-am putut părăsi”.

Întrebări vindecătoare
Dacă te regăseşti în aceste comportamente sau ştii pe cineva care acţionează aşa, poţi folosi următoarele întrebări pentru a ieşi din impasul generat de incapacitatea de a vorbi în nume propriu:
• De ce e atât de important să nu răneşti pe altcineva încât să ajungi până la a fi nesincer?
• Atunci când ai spus adevărul despre tine, cineva a avut vreo reactie care te-a speriat sau ranit?
• Există evenimente în trecut care te-au făcut să crezi să opinia ta nu conteaza deloc?
• Ce crezi că se va întâmpla dacă protestezi?
• De ce ţi-e teamă să părăseşti o relaţie care nu mai merge?

Care e soluţia?
Evident, nu renunţa la amabilitate. Doar ai grijă ca ea să nu devină o sursă permanentă de reprimare şi frustrare pentru tine, o cale de a evita să te priveşti în faţă, aşa cum eşti, cu bune şi rele.

Ai acelaşi drept la existenţă ca toţi oamenii. De aceea, deschiderea şi sinceritatea manifestate în relaţiile tale, cu respect şi bunăvoinţă, constituie alternativa sănătoasă la amabilitatea opresivă.

Iată paşii către o comunicare sinceră cu ceilalţi, în care predomină afirmarea de sine în armonie cu nevoile celorlalţi, comportament care e numit în literatura de specialitate „asertivitate”:

1. Centreaza-te: Conştientizează ce simţi şi comportă-te în acord cu emoţia pe care o trăieşti – ea semnalizează că o nevoie a ta e sau nu îndeplinită. Simplul fapt că ţi-ai conştientizat o nevoie, chiar dacă ea nu e deocamdată satisfăcută, îţi aduce deja uşurare şi o surprinzătoare stare de bine. Conştientizarea permite ieşirea din confuzia care însoţeşte eventualele stări de rău. Cum poţi să te aştepţi ca alţii să-ţi împlinească spontan nevoile, ghicind cam ce ţi-ar plăcea, dacă nici măcar tu însuţi nu poţi numi ce vrei?
2. Comunică-te: Afirmă ceea ce tocmai ai aflat despre tine. Elimină tendinţa de a presupune cum te va eticheta sau judeca cealaltă persoană. Nu poţi şti cu adevărat ce va spune ea decât după ce îţi spui păsul. În felul acesta îi dai celuilalt dreptul de a fi el însuşi, iar tu îţi antrenezi curajul de fi aşa cum eşti.
3. Cere: Îndrăzneşte! Cel mai adesea nu spunem ce vrem din teama că vom fi respinşi. Dar, indiferent care e răspunsul celuilalt, măcar îţi faci datoria faţă de tine – cel puţin ceri, exprimi ce e în sufletul tău. Aceasta îţi dă încredere în tine şi un sentiment de forţă interioară.
4. Rămâi deschis la ce are de spus celălalt: Nu e nici un bai dacă te refuză sau nu e de acord cu tine. Recunoaşte-i dreptul la propria opinie şi mergi mai departe.

Happy end-ul Anei
Ana a spus prima dată NU la vârsta de 45 de ani. Spre surpriza şi bucuria ei, nu s-a dărâmat lumea şi nimeni nu a urât-o. Celălalt a spus: „OK, cum vrei tu…”. Iar ea s-a simţit dintr-odată mai bine, mai puternică, mai în acord cu ea însăşi. S-a simţit mai vie.

La capătul procesului de vindecare interioară, Ana s-a regăsit pe sine. Este mai calmă, mai surâzătoare, iar fiinţa ei emană acum pace. A învăţat că are dreptul să existe şi să înflorească în ciuda adversităţilor şi că e loc pe Pământ pentru toată lumea – deci şi pentru ea.

Închei cu cuvintele aceluiaşi simpatic pacifist, Thomas D’Ansembourg: „Cred că nu va fi pace în lume atâta vreme cât fiecare dintre noi nu se va îngriji de pacea sa interioară, aşa cum un grădinar are grijă de florile lui – în fiecare zi. Să începem, prin a cultiva pacea în interiorul fiinţei noastre. Ea se va răspândi mai apoi printr-un efect de iradiere: Pacea este contagioasă!”

Cand amabilitatea devine boala

Amabil sau autentic?
La vârsta de 45 de ani Ana are stări anxioase, tendinţe depresive şi mari probleme în relaţiile cu ceilalţi. Ca mulţi dintre noi, a fost învăţată de mică să spună „da” mai curând decât „nu” şi să respecte nevoile altuia, în timp ce nevoile ei au trecut mereu pe planul doi.
Credea că aşa e „normal”, dar acum ştie că mai are ceva de învăţat: autenticitatea – puterea de a rămâne congruent cu tine, chiar dacă vrei să le faci pe plac şi celorlalţi. În cazul ei amabilitatea a devenit excesivă şi trebuie echilibrată de asumarea propriilor dorinţe şi nevoi. Nu e vorba despre nişte toane de moment, ci despre nevoile noastre de bază: identitate, respect, înţelegere, acceptare, responsabilitate, libertate.

Cum devenim excesiv de amabili
Încă din copilărie încercăm din răsputeri să facem tot ce credem că e „bine” pentru a câştiga apreciere. Ceea ce nu observăm însă, în acest proces, este că adevărata noastră fiinţă e „aruncată în subsol”. Pe măsură ce creştem ne rupem de sentimentele şi nevoile noastre pentru a le asculta pe cele exprimate de mama, tata, fraţii şi surorile, învăţătorul, profesorii etc.

Ei par că ştiu mai bine cum stau lucrurile în lume, aşa că îi credem. Învăţăm să zâmbim chiar când nu ne vine, să împărţim şi ce am vrea să rămână al nostru, să lăsăm ca altul să decidă pentru noi etc. Treptat, devenim „nice dead persons”.

Descoperim curând că rezultatele acestei „strategii” sunt destul de diferite de ceea ce ne aşteptam să obţinem: deşi facem toate eforturile, tot mai există oameni nemulţumiţi de noi (de, prea rar ni se spune că nu poţi mulţumi pe toată lumea!). În plus, noi am uitat cine suntem, ne-am pierdut entuziasmul pe drum, ne simţim epuizaţi şi ne întrebăm cine suntem de fapt şi ce ne dorim de la viaţă.

În procesul educaţiei ni se cultivă mintea, în timp ce lumea noastră interioară, emoţiile noastre, nu se bucură de aceeaşi atenţie. Efectul? Nu ne mai asumăm responsabilitatea a ceea ce simţim – de fapt, adesea nici nu mai ştim ce emoţii trăim. Suntem când prea drăguţi, când trişti şi confuzi, când iritaţi fără motiv, când anxioşi. Pierdem curajul de a spune ce simţim sau gândim, din dorinţa profundă de a fi acceptaţi şi din teama de a nu fi judecaţi, criticaţi, etichetaţi.

„Pe măsură ce părinţii ne învaţă amabilitatea nu realizează că în acelaşi timp îşi învaţă copiii să reducă la tăcere gândurile şi sentimentele lor autentice. Instituţiile sociale încurajează ascultarea promovând o cultură în care oamenii sunt apreciaţi pentru masca pe care o afişează şi nu pentru ceea ce sunt cu adevărat. Dar obedienţa nu garantează satisfacţia, bunele relaţii, empatia cu ceilalţi oameni sau recunoaşterea propriei individualităţi”, spune Evelyn Sommers.

Ce e de facut?

Thomas D’Ansembourg, in cartea Lasa amabilitatile! Fii tu insuti in relatiile cu ceilalti, sintetizeaza ce avem de facut: „Categoric, avem nevoie să ne găsim, să ne ancorăm puternic în noi înşine, să simţim în interior că noi suntem cei care vorbim, că noi suntem cei care hotărâm şi nu obişnuinţele noastre, condiţionările sau teama de privirea celuilalt”.

Cum facem aceasta aflati in "episodul urmator" - si aflati si urmarea povestii Anei, eroina noastra de la inceputul postarii.

Deci, VA URMA...

Iubeste sanatos! Ghid anti-dependenta in cuplu

Ce inseamna o relatie sanatoasa?
In munca mea de psihoterapeut am intalnit adesea cupluri care care aveau concepţia greşită că dependenţa este iubire. Ei bine, nu este.

O relatie sanatoasa este cea care il ajuta pe fiecare dintre cei doi sa se exprime si sa isi actualizeze potentialul. Jacques Salome defineste foarte frumos ce inseamna o relatie de iubire sanatoasa:

"Îmi exprim o jumătate a iubirii mele, dezvăluindu-mi aşteptările şi nevoile, în aşa fel încât acestea să nu se transforme in obligaţia celuilalt de a mi le satisface.
Cealaltă jumătate a iubirii mele se dezvăluie atunci când celălalt se poate exprima cu nevoile şi aşteptările sale, fără ca eu sa resimt împlinirea lor ca pe o datorie.

Înainte (...) credeam ca dragostea înseamnă să-mi ignor propriile nevoi, să-mi cenzurez numeroase dorinţe, să renunţ la drepturile personale pentru a răspunde aşteptărilor şi nevoilor celuilalt, pentru a-i satisface dorinţele şi a mă plia pe alegerile sale, fără să ţin prea mult cont de ale mele.

Dar aceasta era mitologia mea. A iubi a devenit un mod de viaţă în care am acces la celălalt, în care el are acces la mine, fără cereri, fără critici şi fără violenţe."

Ce inseamna dependenta in relatie?
Dependenţa înseamnă incapacitatea cuiva de a trăi din plin sau de a funcţiona adecvat fără siguranţa că cineva are o grijă activă de el/ea. Desigur, fiecare dintre noi are unele sentimente de dependenţă: ne dorim cu toţii să fim îngrijiţi, apăraţi de persoane mai puternice, cărora să le pese din toată inima de noi. Dar celor mai mulţi dintre noi aceste dorinţe nu le conduc viaţa, nu reprezintă tema centrală a existenţei lor. Când ele ajung să ne conducă viaţa şi ne dictează felul în care ne ducem existenţa atunci e vorba de mai mult decât de nevoi şi sentimente de dependenţă, atunci devenim dependenţi.

De ce e dependenţa o anti-iubire?
Persoana dependentă este preocupată doar de ce pot face ceilalţi pentru ea, excluzând ceea ce poate face ea însăşi pentru sine. Scott Peck, psihiatru american, afirmă: „unul dintre aspectele dependenţei îl reprezintă faptul că ea nu este preocupată de dezvoltarea spirituală. Oamenii dependenţi sunt interesaţi de propria lor hrănire, dar nu de mai mult. Ei vor să se umple si să fie fericiţi. Nu doresc să crească spiritual, nici nu tolerează nefericirea, singurătatea şi suferinţa implicate în dezvoltarea lor. Oamenilor dependenţi nu le pasă nici de dezvoltarea spirituală a altora, obiect al dependenţei lor; nu le pasă de ceilalţi decât în măsura în care aceştia sunt acolo pentru a le satisface dorinţele.”

Dar, de fapt, adaugă Peck, „singurul scop adevărat al iubirii este creşterea spirituală sau evoluţia umană.”

Ce trebuie să afle dependenţii
Persoanele care isi descopera tendinte dependente trebuie să înveţe că:
• A nu dărui când trebuie înseamnă a iubi mai mult decât a dărui când nu trebuie.
• A cultiva independenţa celorlalţi e un act mai iubitor decât a avea grijă de oameni care ar fi putut avea grijă de ei înşişi şi singuri.
• Iubirea trebuie să se manifeste în confruntare la fel de mult ca şi în acceptarea fericită. Dragostea nu înseamnă doar a da pur şi simplu; ea este o dăruire judicioasă şi tot aşa, un refuz judicios. Este laudă judicioasă şi critică judicioasă. Este ceartă, strădanie, confruntare, îndemn, impulsionare şi protecţie, la care se adaugă alinare. Cuvântul „judicios” înseamnă „care necesită judecată”, deci care necesită un proces bine gândit de luare a deciziilor.
• Nu egoismul sau ne-egoismul este cel care distinge iubirea de ne-iubire; scopul acţiunii este cel care face această distincţie. În cazul iubirii veritabile, scopul este totdeauna dezvoltarea spirituală. În cazul ne-iubirii, scopul este totdeauna altul.