ADHD: Când e boală și când ascunde de fapt o suferință emoțională?

ADHD înseamnă ”Tulburare de hiperactivitate cu deficit de atenție”. Persoanele/copiii care au cu adevărat această boală au un metabolism anormal al dopaminei în creier și nu pot din motive fiziologice să stea locului sau să-și focalizeze atenția.

ADHD-ul este, în mod trist, o modă a zilelor noastre când vine vorba de problemele cu care se confruntă copiii care sunt mai activi decât cei din jur și părinții acestora. Multe dintre diagnostice nu corespund însă realității, agitația copilului putând să ascundă de fapt o problemă emoțională – o depresie sau o anxietate. Odată rezolvată problema în sufletul copilului, dispare și agitația lui.

Un foarte bun criteriu de diagnostic diferențial pentru a ști dacă un copil are ADHD este următorul: Copilul tău are măcar o activitate asupra căreia poate sta concentrat mai mult de 1-2 minute? Dacă răspunsul este da, atunci nu are ADHD, ci exprimă prin hiperactivitatea lui o suferință emoțională sau ruleaază în fundalul minții lui o problemă căreia nu îi găsește răspuns. Sau ambele.

Am tradus parțial un articol (Sursa: https://curiousmindmagazine.com/harvard-psychologist-says-adhd-largely-fraud/) pe această temă, pentru a fi de folos părinților care se întreabă dacă puștiul lor are această boală și este cazul să înceapă să îl îndoape cu medicamente.

”Într-un interviu acordat revistei online Spiegel, unul dintre psihologii cei mai bine clasați de la Harvard din secolul 21, Jerome Kagan de la Universitatea Harvard a dovedit suficient curaj și expertiză profesională pentru a compara psihologia cu o piesă de mobilier putrezită.

Kagan propune o evaluare a companiilor farmaceutice spunând că multe dintre ele cataloghează un număr ridicol de oameni ca fiind bolnavi mintal pentru propriul lor interes.

Ce este ADHD-UL?

Este o tulburare mentală care îi face pe oameni să fie incapabili să-și păstreze focalizarea, să-și ducă sarcinile la bun sfârșit și să se concentreze. În plus, aceasta îi face să fie excesiv de activi, adesea până la agitație.  

Oamenii care suferă de această tulburare nu pot duce la bun sfârșit cu calm un proces de luare de decizii, ci se năpustesc în judecăți și acțiuni pripite. Drept rezultat, ei pot deveni poveri pentru societate.

Kagan a petrecut zeci de ani la Universitatea din Harvard făcând cercetări asupra dezvoltării copiilor. Conform observațiilor sale, motivul pentru creșterea drastică a numărului de copii diagnosticați cu ADHD constă doar în definițiile diferite date stărilor lor mentale. El afirmă că acum 50 de ani aceeași copii care nu erau atenți în clase erau definiți ca leneși.

Astăzi psihologii găsesc o ”tulburare” la orice copil care este mai activ decât restul sau care nu are rezultate bune la școală. Apoi, după un diagnostic pus cu atâta ușurință, copiii sunt puși pe medicație pentru a fi ținuți sub control.

Conform lui Kagan nu este deloc nevoie de așa ceva, întrucât acești copii nu au un metabolism anormal al dopaminei. Doctorii pur și simplu prescriu medicamentele pe care le au la dispoziție doar pentru că asta este soluția cea mai simplă pe care o au la îndemână.

Kagan consideră că decizia dacă un copil este bolnav mintal trebuie să fie luată după un proces mai amănunțit și mai precis. După interviuri rapide cu copii și adolescenți mai mult de 40% dintre ei sunt clasificați ca depresivi.

El nu este de acord cu cele mai noi practici medicale care îi clasifică imediat ca bolnavi mintal, deoarece cercetări mai amănunțite arată că doar 8% dintre aceștia au într-adevăr o boală mentală gravă.

O soluție mult mai bună ar fi să se găsească o cale de a-i ajuta pe acești copii să rezolve problemele cu care se confruntă și să-și diminueze anxietatea. Consecința clasificării tinerilor ca bolnavi mintal este că îi face să își piardă încrederea în sine.

Este interesant că observațiile sale își au rădăcina în ppropria copilărie – când era copil el se bâlbâia și era foarte activ și a putut depăși toate acestea datorită modului pozitiv în care mama sa a perceput comportamentele sale. În loc să accentueze problema, ea îi spunea că este un copil ca toți ceilalți doar că mintea lui lucrează mai repede decât limba, așa că el a crezut că este inteligent, și nu bolnav mintal, cum ar fi fost diagnosticat astăzi.  

Sugestia lui Kagan este ca în loc să îi punem pe copii și pe tineri pe medicamente mai sănătos este să îi ajutăm să își identifice cauzele tristeții sau anxietății și să le rezolve.”

Concluzia: Metodele de vindecare emoțională trebuie puse la îndemâna părinților, adulților, copiilor și adolescenților ca instrumente de adaptare la o lume tot mai imprevizibilă.

Viziunea mea este că în viitor – sperăm în cel apropiat – fiecare copil va crește știind ce să facă cu furia lui, cu fricile, cu durerea, neputința, vulnerabilitatea, singurătatea, neîncrederea în sine etc.

Unul dintre cursurile pe care le-am creat cu acest scop de popularizare a cunoștințelor în acest domeniu este Seminarul ”Journey for kids”, pe care îl voi susține în această primăvară la Timișoara, între 21-22 aprilie 2018.

Detalii și înscrieri aici: http://www.scoalaemotiilor.ro/events/vindecarea-emotionala-copiilor-prin-metoda-journey-journey-kids/

Analogia cu trenul care-ți va schimba modul în care te porți cu copilul când plânge

Am tradus aici un articol despre o mamă care abordeaza sănătos emoțiile neplăcute ale copilului ei aflat într-un moment de stres. 

”Fiul meu de 4 ani se băgase în pat și se așezase cu fața la perete când mi-a pus marea întrebare:

            ”Unde e Glenn?”

            Tonul lui făcea ca întrebarea să sune ca un detaliu nesemnificativ, dar eu știam exact despre ce e vorba. Glenn era tocmai opusul a ceva nesemnificativ – un drăguț tigrișor de pluș cu care fiul meu dormea încă de când a putut să țină pentru prima oară ceva în brațe.

            Soțul meu s-a oferit să coboare scările pentru a-l căuta, iar eu am comentat absentă că nu-l văzusem pe Glenn în seara ceea, ceea ce era cam ciudat.

            Auzindu-mă, fiul meu s-a întors încet cu fața către mine fără a mă privi, cu mintea alergându-i nebunește. Ochii priveau fix undeva în spate, iar gura i se mișca la fiecare gând. S-a uitat la mine când a realizat ce s-a petrecut, și-a strâns umerii și s-a ridicat în timp ce îl cuprindea panica:

            Apoi a strigat:

            ”L-am lăsat pe Glenn pe bancheta din spate a mașinii lui Gigi!”

            Gigi, evident, locuia într-un alt stat, ceea ce însemna că ne confruntam cu prima noapte a copilului meu de când era bebeluș – prima noapte din mica lui memorie – fără Glenn în brațele lui.

            Desigur, îl mai pierdusem pe Glenn, dar îl găsisem întotdeauna înainte de culcare, chiar dacă uneori avusesem nevoie de ore întregi de căutare. Altădată, copilul meu ținuse jucăria afară pe fereastra mașinii și din greșeală îi dăduse drumul, așa că Glenn petrecuse un pic de timp la linia galbenă a unei străzi aglomerate.

            Cu toate acestea, nu dormise niciodată fără Glenn.

            Șocul inițial a fost, evident, urmat de curenți electrici de furie care i-au traversat corpușorul. Lovea cu pumnul în aer, strângea din dinți și striga: ”NU DORM FĂRĂ GLENN! NU MĂ CULC PÂNĂ CÂND EL NU E AICI! NU MĂ MAI CULC NICIODATĂ!” Și din nou lovituri cu pumnul în aer, strâns din dinți, câteva răsuciri furioase pe podea.

            În acest moment, soțul meu s-a întors din căutarea lui inutilă și m-a privit, căutând soluții: Ce facem acum, mamă?

            Nu știu dacă privirea pe care i-am aruncat-o reflecta încredere, înțelepciune și claritate, dar, mă credeți sau nu, chiar asta am simțit.

            Pentru că, exact când aveam cea mai mare nevoie, mi-am amintit de analogia cu trenul.

Analogia care mi-a schimbat viața

            Această analogie nu era ceva nou, ci ceva ce învățasem în anii când îmi făceam terapie înainte să am copii, ceva ce auzisem mai mult, ca un clișeu utilizat excesiv. Sincer, mă cam luptasem să o aplic când era vorba de explozia propriilor mele emoții, dar aici, cu copilașul izbindu-se de podea ca un pește scos din apă, mi-a apărut ca fiind singurul răspuns rezonabil.

            Analogia este următoarea:

Emoțiile neplăcute sunt tuneluri,

iar noi suntem trenuri care trecem prin ele.

            Trebuie să trecem prin tot acest întuneric al emoțiilor pentru a ajunge - știați că asta voi spune! – la calmul și lumina pacifică de la capătul tunelului. 

            Sună simplu, dar e mult mai ușor de zis decât de făcut.

 

            Unde greșesc părinții bine intenționați

            Problema este că noi, ca părinți bine intenționați, încercăm adesea să îi oprim pe copii în călătoria lor printr-un tunel emoțional.

            De exemplu, privindu-mi copilul cum se lupta cu furia și tristețea lui și frica de a dormi fără jucăria lui dragă, aș fi putut spune, foarte ușor:

            E vorba doar de o noapte. O să-l recuperăm mâine.

            Avem atâtea alte jucării de pluș, dormi cu una dintre ele în noaptea asta.

            O să fii bine, îți promit.

            Fără îndoială, acestea ar fi fost afirmații adevărate, dar nu ar fi ajutat.

Adesea, când copii noștri se luptă cu un sentiment neplăcut – tristețe, mânie, frică, jenă, singurătate, vinovăție – încercăm să le oferim explicații logice ca să iasă din stările acelea. Le explicăm de ce reacția lor e exagerată sau cum NOI ȘTIM că totul va fi bine până la urmă.

            Încercăm să ne ajutăm copiii, bineînțeles, dar dacă dăm la o parte câteva straturi, cred că vom constata că ceea ce facem de fapt este că încercăm să ne facem PE NOI ÎNȘINE să ne simțim mai bine. Pentru că durerea copiilor noștri NE doare atât de profund și ne face PE NOI să simțim un disconfort acut.

            Noi suntem cei care vrem ca ei să se oprească din plâns cât mai repede – nu ei.

            Revenind la analogie: dacă emoțiile sunt tuneluri și noi suntem trenuri care trec prin ele, atunci trebuie să continuăm să mergem prin tunel până ieșim în partea cealaltă.

            Când noi, adulții, ne confruntăm cu propriile lupte emoționale, încercăm să ieșim din tunel prea devreme – izbindu-ne de pereți, ignorând ecoul de peșteră și întrebându-ne confuzi de ce nu putem vedea încă lumina zilei.

            Uneori ne luptăm cu întunericul, închidem ochii față de el și pretindem pur și simplu că nu suntem deloc în tunel. Sunt bine, mulțumesc.

            Uneori facem o mulțime de alte lucruri – mâncăm înghețată, bem vin, facem cumpărături online, alergăm la maratoane, ne uităm pe Netflix, jucăm jocuri pe telefon sau citim nebunește pe Facebook – pentru a ne distrage de la faptul că suntem în tunel.

            Dar nici unul dintre aceste lucruri nu ne va scoate din tunel, nu-i așa?

            Apoi, când ÎN SFÂRȘIT ne dăm voie să strigăm, să izbim cu pumnii în podea și să plângem bine, dintr-odată ne simțim mult mai bine.

            La fel se întâmplă și cu copiii noștri. Nu putem să-i învățăm vreo ieșire laterală secretă acolo unde nu există o astfel de ieșire. Nu există nici o altă cale de a ieși dintr-o emoție decât prin ea – și este rolul nostru să îi ghidăm să facă asta.

            De aceea, nu i-am spus nici un cuvânt fiului meu. În loc de asta, m-am așezat lângă el în timp ce valurile de furie s-au topit într-un tremur al corpului și a început să plângă. Când am simțit că e bine să fac asta, am început să îi masez ușor spatele – tot fără să vorbesc. A continuat să plângă, iar și iar.  

            Când lacrimile au început să-i șiroiască pe obrăjori, am realizat că tocmai făcusem ceea ce Gordon Neufeld și Gabor Mate numesc “a dansa cu copiii noștri prin lacrimile lor.” În cartea lor Hold On to Your Kids ei scriu:

            “…un părinte trebuie să danseze cu lacrimile copilului lui, cu atitudinea de a lăsa totul să vină si să treacă și cu sentimentul care apare în urma acestui ”a lăsa să treacă”… (Un părinte trebuie) să fie alături de copilul lui când acesta experimentează frustrarea și să îi ofere alinare. Ideea nu este de a-i da o lecție, ci de a lăsa frustrarea să se transforme in tristețe... Mult mai important decât cuvintele noastre este sentimentul copilului că noi suntem acolo cu el, nu împotriva lui.”

            Gândindu-mă la asta, m-am bucurat când copilul meu a început să plângă, pentru că am știut că asta însemna că el își parcurgea tunelul emoțional și nu se blocase în el.

            A plâns, și-a plâns, și-a plâns.

            Până când nu a mai plans.

            Până când s-a ridicat brusc de pe podea, a căutat cu privirea o carte despre câini care obținuseră recorduri mondiale, a scos-o din bibliotecă și a început să o răsfoiască. Ca și cum nimic nu se întâmplase.

            Am tras cu ochiul la ceas. Trecuseră opt minute. 

            Dezvoltarea rezistenței psihice

            Am decis că ar fi OK să-i vorbesc acum, așa că l-am întrebat dacă vrea să facem un plan. I-am spus că știu că o să-i fie greu în noaptea asta, dar ne putem gândi împreună la câteva idei care să-i fie de ajutor.

            (Dacă aș fi sugerat așa ceva cu două minute mai devreme, ar fi EXPLODAT. Dar pentru că am așteptat până când trenul lui a ieșit din tunel, acum era bine.) 

            Fără nici o sugestie din partea mea, copilul meu de 4 ani a ales două animale de pluș cu care să doarmă în acea noapte, apoi m-a întrebat dacă poate să mai citească din încă două cărți înainte de a adormi pentru a face ca seara să fie mai specială.

            Mai târziu, când l-am sărutat de noapte bună și el s-a întors pe-o parte ca să adoarmă, mi-a zis împăcat: ”O să-mi fie bine în noaptea asta.”

            Da, dragul meu copil, o să-ți fie bine.

            Pentru că așa se dezvoltă rezistența psihică.

            Dacă ne-am fi urcat în mașină să ne ducem după Glenn, nu am fi dezvoltat rezistența psihică.

            Nici dacă i-aș fi spus iar și iar că nu e mare lucru, că e doar o noapte fără un animăluț de pluș, nu am fi dezvoltat rezistența psihică. Mesajul ar fi fost că durerea lui nu e valabilă și că luptele lui interioare nu merită luate în serios.

            Dar cum, să stai așa, pur și simplu, alături de el cât timp el trece prin tunelul furiei? Să îl lași să simtă furia și panica și să iasă la suprafață singur? ACEASTA ÎNSEAMNĂ SĂ DEZVOLTĂM REZISTENȚA PSIHICĂ.

            Amintește-ți rolul tău

            Deci data viitoare când copilul tău este profund frustrat, mânios sau supărat, amintește-ți care este de fapt rolul părintelui într-o astfel de situație.

            Rolul părintelui este de:

o                        A oferi alinare cât timp copilul simte frustrarea.

o                        A-l susține când plânge pentru a elibera frustrarea.

o                        A fi empatic cu lupta interioară a copilului

o                        A permite ca lecțiile vieții să fie învățate natural – nu prin predici.

o                        A sprijini călătoria copilului prin tunelul emoțional

            Rolul părintelui NU este de a-l face pe copil să se oprească cât mai repede.

            În acest caz lacrimile sunt un semn de succes parental, nu de eșec.

            Deci, mângâie-ți copilul pe spate și stai alături de el în tăcere. Rămâi cu el în timp ce parcurge tunelul emoțiilor sale. Și fii cu el și atunci când ajunge în cele din urmă la lumina calmă, pacifică, de la capătul tunelului.”

(Sursa: http://pickanytwo.net/the-train-analogy-that-will-change-how-you-see-your-crying-child/#more-6321)

           

Seminarul ”Journey for kids” – pentru părinți și profesioniști care lucrează cu copiii

            

With gratitude to: law of attraction coach, The law of attraction, How to use Law of attraction

De când am început să lucrez ca psihoterapeut copiii au venit spre mine. Îmi place să lucrez cu ei. Simt o mare bucurie văzându-i cum se eliberează de problemele interioare – mari, uneori imense, poate chiar strivitoare, pentru psihicul lor în formare, deși nouă, adulților, ni se par insignifiante, mărunte, ”fleacuri”.

            Nu sunt deloc fleacuri. Creierul copilului este în curs de maturizare și asta îl face, de exemplu, să nu poată înțelege o situație în ansamblul ei: am lucrat cu o doamnă care a trăit ca o traumă faptul că, atunci când era mică, mama ei ”a abandonat-o” (așa înțelegea ea situația) pentru că a făcut o boală infecțioasă și a fost internată în spital și timp de câteva zile – care ei, copilului de-atunci, i s-au părut o veșnicie – nu a putut să o viziteze, pentru că mama era internată la Secția de Boli Infecțioase. Copilul nu putea înțelege că interdicția de a-și vedea mama era pentru protecția sănătății sale, că s-ar fi molipsit de boala mamei dacă ar fi mers să o vadă. Ea percepea doar că mama a plecat și nu mai vine.

De aceea copiii sunt atât de ușor de rănit în plan emoțional. De aceea, e nevoie să le acordăm timp și atenție, căutând să intrăm – cu acordul lor, desigur – în lumea lor internă, pentru a vedea cum percep ei lucrurile și a-i ajuta în felul în care ei au nevoie cu adevărat.

            

          Pentru a învăța cum să facem asta, am conceput seminarul ”Calatoria emotionala a copiilor”, în care utilizăm instrumente din gama de vindecare emoțională ”Călătoria” (concepute de Brandon Bays și echipa ei) pentru a-i învăța pe adulți să își cunoască emoțiile și să îi asiste pe copii în gestionarea emoțiilor lor negative și, la nevoie, în eliberarea de emoțiile dureroase pe care copiii le ascund uneori în suflet.

            El este dedicat părinților și profesioniștilor care lucrează cu copiii – profesori, educatori, medici pediatri, psihologi, psihopedagogi etc. – , având și o secțiune alocată lucrului efectiv cu copiii & adolescenții.

            Așadar, te invit într-o aventură eliberatoare pentru:

Ø      Mari, mijlocii & mici

Ø      Mămici, mătuși, unchi &tătici

Ø      Profesori, educatori & bunici!

Dacă:

• Vrei să îți ajuți copilul să-și depășească temerile, inhibițiile sau timiditatea;
• Nu știi cum să oprești conflictele permanente ale celor mici;
• Copilul tău are vise urâte care se repetă sau blocaje care nu trec cu nimic;
• Vezi că i-ai transmis puiului tău unele frici sau comportamente nesănătoase și vrei să oprești asta;
• Vrei să-ți vindeci propriile răni afective din copilărie; 
• Simți că intri pe ”teren alunecos” când vine vorba despre emoțiile tale sau ale copilului/adolescentului tău,
• Adolescentul tău nu știe ce să facă cu emoțiile negative;
• Lucrezi cu copiii ca educator, profesor, psiholog, medic și vrei să le dezvolți inteligența emoțională sau să îi ajuți să se vindece prin lucrul asupra emoțiilor lor negative;
• … sau pur și simplu vrei să afli cum e cu inteligența emoțională a ta și a celor mici…

             …acest seminar este pentru tine!

  Înscrie-te aici:
https://docs.google.com/forms/d/e/1FAIpQLSeAzMuhZoW4BOIhewJxT6eLpdtGvVCFm4qMt9MjcTAi-ax6Gw/viewform

Alte detalii aici: http://metodacalatoria.ro/events/

Locația

București (se va anunta celor inscrisi)

Cine susține seminarul

Patricia Cihodaru: Sunt practician acreditat al metodei ”Călătoria” și speaker desemnat de Brandon Bays pentru a preda metoda ”Călătoria” în România. În munca mea, îmbin pasiunea pentru instrumentele de vindecare emoțională marca ”The Journey” cu experiența de peste 15 ani ca psiholog și psihoterapeut specializat pe psihoterapie cognitiv-comportamentală, psihoterapie experiențială, precum și pe modalități de intervenție psihologică pentru sănătatea emoțională a copiilor și adolescenților, a copiilor cu ADHD și a copiilor cu agresivitate. Sunt fondatorul Asociației pentru Dezvoltarea Inteligenței Emoționale și am oferit de-a lungul anilor mii de sesiuni de psihoterapie și consiliere one-to-one pentru copii și părinți, precum și conferințe, seminarii și workshop-uri de dezvoltare a inteligenței emoționale în școli, dedicate atât elevilor, cât și profesorilor.

Notă: Nu este necesar să fii părinte, medic sau educator pentru a participa la acest seminar, întrucât instrumentele de vindecare emoțională prezentate în acest workshop te pot ajuta și pe tine să vindeci eventuale răni emoționale din copilăria ta.

Înscrieri pe
 https://docs.google.com/forms/d/e/1FAIpQLSeAzMuhZoW4BOIhewJxT6eLpdtGvVCFm4qMt9MjcTAi-ax6Gw/viewform

Mesajele ascunse în jucăriile de azi

Când vrei să-i faci o bucurie puiului tău îi cumperi o jucărie. Dacă altădată alegerea era un prilej de relaxare şi bucurie, acum ai nevoie de un plus de atentie: printre ofertele variate ale magazinelor se pot strecura capcane pentru psihicul în formare al celui mic, cu efecte deloc de neglijat. Iată ce trebuie să ştii.

Învăţarea involuntară
Prin jocuri şi imaginaţie copiii îşi dezvoltă funcţiile cognitive care vor putea fi ulterior aplicate în versiunea adultă a jocurilor pe care le joacă. De exemplu, în jocul „de-a piaţa” cei mici îşi dezvoltă astfel abilităţi complexe – de la cele de calcul până la sortarea produselor după culoare sau mărime. Astfel, copiii învaţă fără a şti că învaţă, într-un mod ce le face plăcere.

Cutii goale versus Jaguare
În ultima jumătate de secol jucăriile pentru copii s-au schimbat enorm de mult. Cu 20 de ani în urmă era ceva normal să vezi copiii jucându-se cu cutii goale care puteau deveni la voinţă nave spaţiale, maşini de curse, corturi sau o întreagă lume.

Copiii de azi nu se mai joacă cu cutii goale. Tehnologia avansată le permite părinţilor să le cumpere maşini de curse şi alte versiuni miniaturale ale lumii. Un copil de 5 ani nu mai trebuie să-şi pună imaginaţia la încercare pentru a merge în vizită la vecini într-o maşină închipuită sau încropită din cine ştie ce materiale – pentru că are ocazia să meargă într-un vehicul pe bază de baterie, mini-replică a unui Jaguar. Confortabil, desigur, dar confortul nu e tocmai indicat dezvoltării mentale – care are nevoie de provocări, întrebări, curiozităţi, explorări…

Dublul risc
În cartea sa "The Importance of Play" Bruno Bettelheim arată că jucăriile complexe, gata făcute, prezintă o dublă problemă:
1. Imaginaţia copilului nu mai e stârnită prin joc şi
2. Copilul nu mai e un creator activ, ci consumator pasiv.

Desigur, a conduce o maşină de mic îi formează anumite deprinderi copilului. Dar la un nivel mai profund cei mici nu mai pun pe primul plan jocul de dragul jocului – ceea ce i-ar incita, le-ar stârni curiozitatea, conexiunile inedite de idei, le-ar dezvolta creativitatea.
În loc de toate acestea, copiii iau totul de-a gata, ba chiar caută deja „branduri”, pun valoare doar pe preţ şi gradul de noutate al produsului. Cu alte cuvinte, creativitatea se toceşte, iar valoarea materială trece pe primul plan.

Dacă acum câţiva ani un simplu băţ putea deveni o baghetă magică, iar cel ce o folosea îşi antrena astfel imaginaţia, azi găseşti tot felul de baghete la raioanele de jucării. Pentru că primeşte totul de-a gata, copilul înghite „pe nemestecate” ceea ce-i oferă mediul şi are mult mai puţine şanse de a-şi dezvolta bogăţia şi libertatea interioară.

Jucăriile violente
Gradul ridicat de violenţă al jucăriilor constituie un alt factor de risc. A trecut deja un secol (!) de când cercetările lui Albert Bandura au arătat că la copii modelul de agresivitate naşte acelaşi gen de comportament. Copiii au fost puşi atunci să vizioneze piese de teatru cu actori care băteau păpuşi. Efectul imediat a fost că toţi copiii şi-au bătut păpuşile.
Totuşi, în continuare, marea majoritate a filmelor pe care le vedem la TV prezintă mult prea multe scene agresive. Efectul? Îl vedem pe stradă şi la ştiri. Ce trebuie să se mai întâmple pentru ca desenele animate să înceapă să ofere modele pozitive de gestionare a situaţiilor, astfel încât cei mici să înveţe de timpuriu strategii sănătoase de adaptare?

Jocul sănătos
Jocul sănătos este cel în care copilul:
- se distrează, se adaptează şi creează;
- îşi pune mintea la contribuţie, caută soluţii diverse;
- rămâne cu o concluzie constructivă despre el, despre cei din jur şi despre viaţă;
- învaţă reguli şi valori pozitive, de genul: nu trişa, nu abandona, nu renunţa, pe care el le va putea aplica mai târziu în viaţă. (Mulţi părinţi îmi spun: „Dacă îl învăţ să se guverneze după valori curate, o să îl calce toţi pe bătătură!” Nu este adevărat. Pe termen lung, chiar dacă societatea pare să se degradeze din punct de vedere moral, câştigă tot oamenii care se ghidează după valori frumoase, curate. Pentru aceasta, doar întreabă-te: Cu cine ai vrea să lucrezi, să faci un parteneriat: cu cineva care ştie să dea din coate, chiar să calce pe cadavre (inclusiv pe al tău!) pentru „a ajunge sus”, sau cu cineva care ştie că e loc pentru toată lumea pe planetă, se respectă pe sine şi pe ceilalţi, are bun simţ, e cinstit şi corect?)

Ce faci când copilul e expus
Iar când, ca părinte, îţi vezi copilul jucând un joc cu un mesaj periculos, supervizează-l. Asigură-te că el extrage un mesaj util pentru dezvoltarea lui intelectuală, emoţională, morală, spirituală. Iar dacă mesajul este nociv şi nu poţi evita expunerea copilului la acel joc, explică-i că acela e doar un joc, arată-i diferenţa între joc şi realitate.
De exemplu, un copil câştigă cu atât mai multe puncte într-un joc pe computer cu cât omoară mai multe fiinţe. În urma unui astfel de joc, în mintea lui el poate tinde să se considere cu atât mai „tare”, cu cât îi bate pe mai mulţi copii. Rezultatul va fi o atitudine agresivă care îi va aduce respingere din partea celorlalţi. Mai ales dacă puiul tău are sub 10 ani (vârstă până la care gândirea copilului rămâne ancorată strict în plan concret), va trebui să îi explici de ce nu trebuie să păstreze aceeaşi atitudine şi în viaţa reală şi care vor fi consecinţele dacă se poartă astfel.
Ştiu, eşti ocupat cu serviciul, dar acesta nu e un motiv să laşi formarea personalităţii copilului tău la voia producătorilor de jucării – care, în dorinţa de a-şi vinde produsul îl vor face cât mai senzaţional, pentru a stârni emoţii şi a atrage copilul, dar, prea rar se vor gândi la efectul pe termen lung asupra copilului.

Psihologie pentru producători
În aceste condiţii, ar fi mai mult decât indicat ca şi cei ce produc jucării să înveţe puţină psihologie a dezvoltării pentru a realiza impactul muncii lor asupra micilor clienţi. Pentru că piticii de azi vor transpune în viaţă, la vârsta adultă, realitatea în miniatură pe care ei o experimentează acum în joc. Deci ca viitorul să „sune bine” şi să arate luminos, e nevoie de o atenţie sporită acordată jucăriilor pe care le cumpărăm pentru ei.

Dar se poate şi altfel…
Influenţa profundă pe care jocurile o pot avea asupra minţii şi corpului celor mici, de data aceasta în bine, este evidenţiată şi de o descoperire uimitoare a medicilor japonezi. Aceştia au constatat că, jucând un joc 3D pe computer care combate cancerul, câteva zeci de copii bolnavi de cancer au reuşit să învingă boala (!!!), împuşcând celulele cancerigene din organism şi activând capacităţile naturale ale organismului de a anihila boala.
Realizat de Yuko Oda şi Dave Kristula, jocul pentru computer "Re-Mission", acum disponibil gratuit si pe Internet, îi pune pe bolnavi în postura unui mic nanobot, numit Roxxi, care intră în organism şi începe să distrugă toate celulele bolnave. Fiecare din cele 20 de misiuni îl poziţionează pe jucător în corpuri diferite, infectate cu forme diferite de cancer. Conceput ca un joc de acţiune, "Re-Mission" le pune la dispoziţie jucătorilor un arsenal complet de arme cu ajutorul cărora pot fi curăţate organele atacate de celulele distrugătoare.
"Este foarte important faptul că pacienţii conştientizează prin joc procesul de vindecare. Acest lucru asumat mental poate avea rezultate incredibile în lupta cu boala. De cele mai multe ori, organismul este slăbit în perioada tratamentului din cauza descurajării, iar "Re-Mission" nu permite tocmai acest lucru să se întâmple", a declarat unul din creatorii jocului. Rolul jocului este de a completa terapia cu o stare psihică propice vindecării, cu atât mai mult cu cât pacienţii intră în contact "direct" cu tratamentul, "împrietenindu-se" cu celulele dendridice, celulele de tip T şi plateletele, esenţiale în lupta contra cancerului.
Aşa da!

Cum să-ţi educi copilul în funcţie de temperament

Temperamentul este ceea ce observăm prima dată la un copil, “firea” lui, după cum se spune în popor. Există patru tipuri temperamentale pe care le poţi observa la copii. Iată cum trebuie să-i abordezi pentru a-i ajuta să-şi scoată la iveală potenţialul şi să şi-l valorifice la maxim.

COPILUL SANGVINIC – Micul actor
Are nevoie de "cei patru A": atentie, aprobare, afectiune, acceptare. E curios, îndrăzneţ, entuziast, inventiv. Îi place să se distreze şi-i va antrena şi pe ceilalţi în aventurile sale pline de culoare şi amuzament. Este foarte creativ şi are nevoie permanent de un public – el se simte mereu pe scenă. E sufletul petrecerilor şi va atrage întotdeauna atenţia de care are nevoie. Defectele lui: detestă detaliile, rutina şi activităţile monotone. Adesea devine prea vorbăreţ şi îi poate obosi pe cei din jur cu cererile sale de atenţie. E uşor de distras şi uituc. Nu luaţi de bune tot ce vă spune: adesea îşi înfloreşte povestirile, pentru a le face mai atractive. Trece uşor de la o stare la alta.

Cum să te porţi cu el
Viaţa alături de acest copil e plină de farmec, culoare şi, mai ales sunet – pentru că are mereu ceva de povestit, de întrebat. Va trebui însă supravegheat să îşi respecte promisiunile şi să termine ce a început. Pentru că vorbeşte mult, are nevoie să conştientizeze efectele pe care le au spusele lui asupra celorlalţi, aşa că pune-l să observe şi să-şi controleze impulsul de a pălăvrăgi. Lasă-i spaţiu pentru a se distra – e vital pentru el, dar învaţă-l că uneori va avea nevoie şi de aspectul „serios” al vieţii. Educă-i empatia şi atenţia faţă de nevoile celorlalţi pentru că adesea e atât de preocupat de spectacolul pe care îl dă în faţa lumii încât devine egocentric. Arată-i că, asemenea lui, şi alţi copii au nevoie de atenţie şi că va trebui să împartă „spectatorii” şi cu ceilalţi.

COPILUL MELANCOLIC – Micul geniu
Este un copil sensibil, profund, cu o viaţă interioară bogată. Este înclinat spre artă şi are talent pentru diferitele forme ale acesteia. De obicei evită preocupările triviale, fiind puţin „elitist”. Are nevoie de spaţiu personal, siguranţă şi stabilitate. Se va izola de fraţii mai zgomotoşi sau dezordonaţi şi va cere sprijin părinţilor. Este de obicei mai tăcut, dar acesta e un indiciu de profunzime interioară în cazul lui. Are nevoie de sensibilitate, empatie, linişte şi, mai ales, ORDINE. E foarte organizat şi curat. Dezvoltă ataşamente profunde, de lungă durată. Este compasiv şi sufletist.

Cum să te porţi cu el
Acest copil îţi va arăta latura profundă a vieţii. Îl poţi ajuta enorm dacă îi faci viaţa previzibilă: explică-i de fiecare dată unde mergeţi, ce o să faceţi, cât o să rămâneţi acolo şi îl vei vedea că e mult mai relaxat. Poate fi foarte confuz dacă nu ştie ce urmează în orarul lui, aşa că va fi nevoie să i-l prezinţi. Va trebui să îl înveţi să tolereze imperfecţiunea, pentru că el pretinde ca totul să fie aranjat „la dungă”, iar oamenii să fie corecţi după toate standardele. Aceasta îl poate duce la criticism. Ca urmare, ceilalţi îl vor respinge, întrucât cui îi place să aibă alături un tiran? Aşa că va trebui să înveţe să ierte şi să iubească oamenii cu tot cu neajunsurile lor. Pentru aceasta învaţă-l să diferenţieze între persoană şi comportament: persoana se acceptă necondiţionat, defectul se corectează.

COPILUL COLERIC – Micul şef
Micul şef are excelente abilităţi organizatorice fără de care lumea ar fi în haos. El pare să ştie aceasta încă de la naştere şi pândeşte încă din leagăn momentul când va prelua puterea de la părinţi. Pentru el problema nu e dacă va fi în frunte, ci când. Are nevoie să i se aprecieze realizările şi să aibă unde să-şi manifeste calităţile de lider. Doreşte întotdeauna să aibă controlul asupra a ceva – de la camera proprie până la animalele de casă sau locul lui în bancă sau în clasamentul de la şcoală. Vrea să fie el cel care stabileşte regulile. Pretinde ca toţi, (atenţie, inclusiv adulţii!), să îi fie recunoscători pentru că el îi conduce şi le arată cum ar trebui să stea lucrurile. Are o voinţă puternică, e orientat spre succes şi testează limitele tuturor – e într-o permanentă expansiune a teritoriului propriu.

Cum să te porţi cu el
Încurajează-l să observe ierarhiile din societate şi să îşi stabilească reguli pentru activităţile proprii, dar nu şi pentru adulţii din jur cărora vrea adesea să le stabilească programul. E nevoie de multă fermitate şi seriozitate în a-i stabili limitele, pentru că el tinde să le neglijeze, vrând cu orice preţ să se impună. Adesea va reuşi aceasta, pentru are gustul lucrului bine făcut. Nu e prea receptiv la nevoile celor din jur, aşa că va trebui educat să observe reacţiile celorlalţi la acţiunile sale şi să înceteze să le mai facă pe cele care produc suferinţă. Ajută-l să-şi dezvolte compasiunea – altfel va ajunge în vârful ierarhiei sociale, dar va fi singur. Cultivă-i generozitatea – învaţă-l să dea celor care au mai puţin ca el. În acest fel te asiguri că puterea spre care aspiră cel mic e echilibrată de deschiderea inimii.

COPILUL FLEGMATIC – Micul ascultător
Personalitate liniştită, care ia viaţa aşa cum e, acest copil e o binecuvântare pentru cei din jur. Este o prezenţă plăcută, drăgălaşă şi reconfortantă, genul care îi ascultă pe toţi. Atenţie, însă, nu ştie să îşi exprime nevoile! Urăşte conflictele şi tânjeşte după armonie şi tăcere. Nu-i place să ia iniţiative, să-şi asume responsabilităţi sau să se confrunte cu cineva. Fiind atât de liniştit, va fi uşor să treacă neobservat şi poate creşte cu sentimentul că nimănui nu-i pasă de el. Renunţă prea uşor la ceea ce are de făcut, de parcă ar fi mereu în aşteptarea unui motiv pentru a NU face ceva. În schimb, dacă se încăpăţânează într-o atitudine, poate dovedi o voinţă de fier.

Cum să te porţi cu el
Laudă-i felul delicat de a se purta cu ceilalţi şi grija pentru cei aflaţi la nevoie. Ajută-l să se mobilizeze, pentru că altfel poate rămâne toată viaţa într-o condiţie inferioară celei pe care o merită, doar pentru că nu trece la acţiune. Învaţă-l să-şi asume responsabilităţi, încredinţându-i sarcini de dificultate crescândă încă de la vârste mici. Nu-i stârni încăpăţânarea. Mai bine susţine-l să-şi găsească singur motivele pentru care e bine să înceapă sau să continue o activitate. Ajută-l să înţeleagă beneficiile activităţii, pentru că riscă să devină leneş şi nemotivat, aşteptând ca alţii să facă totul în locul lui.

Cea mai buna metoda de educare a copiilor

Cand privesc în urmă, la anii copilăriei, îmi amintesc că una dintre marile mele uimiri, care îmi crea confuzie mentală şi o stare neplăcută de neîncredere în oameni era faptul că unii dintre „oamenii mari” din jurul meu spuneau una şi făceau exact pe dos.

Am aflat ulterior proverbul: „Fă ce spune popa, nu ce face popa”, dar chiar şi azi apreciez mult mai mult oamenii care spun ce gândesc şi care nu fac promisiuni dacă nu sunt siguri că le pot respecta. Pe scurt, îmi plac oamenii care se comportă după cum vorbesc.

Acum câtva timp a venit la mine în cabinet Anca – o fetiţă de 7 ani, însoţită de mama ei. Motivul: avea coşmaruri, era agitată, certăreaţă (spunea mama ei) şi temătoare. Îi era frică să recunoască atunci când greşea sau lua note mici.

Am bănuit imediat că ceva din mediul fetiţei o menţinea într-o permanentă tensiune. Nu mi-a luat mult timp să identific cauza temerilor şi agresivităţii ei: un bunic care o iubea mult, în felul lui, dar care o ironiza ori de câte ori nu făcea ceva bine. Şi cum la această vârstă încă multe lucruri nu ies bine chiar din prima, Anca era supusă zilnic tirului de întrebări, sugestii, ironii din partea lui. În plus, bunicul se îmbăta destul de des şi ţipa la toată casa, iar Anca stătea cu mâinile la urechi când aveau loc astfel de episoade.

Nu există psihoterapie a copilului fără intervenţie în mediul în care se dezvoltă copilul. Simptomele Ancăi erau clar efecte ale traiului în aceste condiţii. Trebuia să lucrez cu bunicul – dar, evident, el nu dorea să vorbească cu nici un psiholog.
Aşa că, după ce am discutat cu mama, singura din familie care dorea să afle ce e de făcut, am învăţat-o pe Anca să-şi modifice modul de a gândi, să-şi exprime emoţiile şi să ceară ajutor.

Am folosit la un moment al terapiei şi o tehnică de relaxare folosită în managementul stresului. În timpul relaxării s-a tot mişcat: corpul ei micuţ se răsucea, se mişca, respira greu, ofta. Abia spre sfârşitul procedeului am observat că respiraţia i se liniştise şi a reuşit să rămână nemişcată câteva clipe.

Cauza principală a agitaţiei şi nervozităţii fetiţei se afla în mediul în care trăia. Nu-i poţi cere unui copil să fie relaxat dacă o faci pe un ton răstit: efectul va fi exact opus.

La fel, când părintele ţine celor mici o predică frumoasă şi corectă moralmente despre cât de dăunător este să minţi, iar apoi, când sună cineva la uşă, îi trimite să spună că el nu e acasă, ce crezi că vor reţine copiii? Desigur, faptele, nicidecum vorbele.

Aceeaşi idee e prezenta si intr-o povestioară draguta scrisă de o tiză de-a mea, Patricia Fripp:

„Era o sâmbătă după-amiază însorită în Oklahoma. Prietenul meu, Bobby Lewis, îşi ducea cei doi băieţei să joace mini-golf. S-a dus la vânzătorul de bilete şi i-a spus: „cât costă biletul?” Tânărul i-a răspuns: „3 dolari pentru dumneavoastră şi 3 dolari pentru copiii mai mari de 6 ani. Pentru cei mai mici de 6, intrarea e gratuită. Câţi ani au?”

Bobby spuse: „Avocatul are 3, iar doctorul 7, deci cred că îţi datorez 6 dolari.” Omul de la tejghea i-a spus: „hei, domnule, ai câştigat la loterie sau ce? Ai fi putut să economiseşti 3 dolari. Ai fi putut să-mi spui că băiatul cel mare are 6 ani; oricum nu aş fi avut cum să-mi dau seama.” Bobby răspunse: „Da, e adevărat, dar şi-ar fi dat seama copiii.””

„În momente de încercări”, concluziona autoarea, „morala contează mai mult ca niciodată. Fiţi siguri că sunteţi un exemplu bun pentru cei cu care lucraţi sau cu care trăiţi.”