Se afișează postările cu eticheta copii. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta copii. Afișați toate postările

duminică, 25 februarie 2018

Workshopuri și seminarii marca Journey pe care le voi susține în 2018


I. Vindecarea emoțională a copiilor - Journey for kids, 21-22 aprilie 2018, Timișoara
Daca:
- Vrei sa iti ajuti copilul sa-si depaseasca temerile, inhibitiile sau timiditatea
- Nu stii cum sa opresti comportamentele agresive sau conflictele permanente ale celor mici
- Copilul tau are vise urate care se repeta sau blocaje care nu trec cu nimic;
- Vezi ca i-ai transmis puiului tau unele frici sau comportamente nesanatoase si vrei sa opresti asta;
- Vrei sa-ti vindeci propriile rani afective din copilarie; 
- Simti ca intri pe ”teren alunecos” cand vine vorba despre emotiile tale sau ale copilului/adolescentului tau
- Adolescentul tau nu stie ce sa faca cu emotiile negative
Lucrezi cu copiii ca educator, profesor, psiholog, medic si vrei sa le dezvolti inteligenta emotionala sau sa ii ajuti sa se vindece prin lucrul asupra emotiilor lor negative;
     …pentru toate aceste situatii – si pentru altele care implica prezenta emotiilor negative la copii si adolescenti – am conceput seminarul ”Journey for kids”, in care utilizam instrumente din gama de vindecare emotionala ”Calatoria” (concepute de Brandon Bays si echipa ei) pentru a-i ajuta pe adulti, adolescenti si copii sa isi cunoasca emotiile, sa le gestioneze sanatos si sa se vindece de emotiile dureroase pe care le-au ascuns in suflet.
Este un seminar de educatie si vindecare emotionala a copiilor prin metoda ”Calatoria”, conceput pentru parinti si profesionistii care lucreaza cu copiii – profesori, educatori, medici pediatri, psihologi, psihopedagogi etc.
Inscrie-te aici
II.   Seminarul ”Journey Intensive” cu Brandon Bays si Patricia Cihodaru
Seminarul de bază al programelor de seminarii marca Journey, în care se învață metoda ”Călătoria” de Brandon Bays și un modul de Abilități Avansate.
In calitate de partener al companiei Journey va pot oferi discount de 50 de euro din pretul afisat al seminarului.
Detalii despre seminar aici:
Pentru a va trimite linkul prin care primiti discount de 50 de euro trimiteti email la: contact@scoalaemotiilor.ro. 
Patricia Cihodaru este practician acreditat al metodei ”Calatoria” si speaker desemnat de Brandon Bays pentru a preda metoda ”Calatoria” in Romania. Ea imbina pasiunea pentru instrumentele de vindecare emotionala marca ”The Journey” cu experienta de peste 15 ani ca psiholog si psihoterapeut specializat pe psihoterapie cognitiv-comportamentala, psihoterapie experientiala, precum si pe modalitati de interventie psihologica pentru sanatatea emotionala a copiilor si adolescentilor, a copiilor cu ADHD si a copiilor cu agresivitate. 
Patricia este fondatoarea Asociatiei pentru Dezvoltarea Inteligentei Emotionale si a oferit numeroase sesiuni de psihoterapie si consiliere one-to-one, precum si conferinte, seminarii si workshop-uri de dezvoltare a inteligentei emotionale si training-uri de deblocare a creativitatii, atat pentru copii, cat si pentru adulti.




ADHD: Când e boală și când ascunde de fapt o suferință emoțională?

ADHD înseamnă ”Tulburare de hiperactivitate cu deficit de atenție”. Persoanele/copiii care au cu adevărat această boală au un metabolism anormal al dopaminei în creier și nu pot din motive fiziologice să stea locului sau să-și focalizeze atenția.

ADHD-ul este, în mod trist, o modă a zilelor noastre când vine vorba de problemele cu care se confruntă copiii care sunt mai activi decât cei din jur și părinții acestora. Multe dintre diagnostice nu corespund însă realității, agitația copilului putând să ascundă de fapt o problemă emoțională – o depresie sau o anxietate. Odată rezolvată problema în sufletul copilului, dispare și agitația lui.

Un foarte bun criteriu de diagnostic diferențial pentru a ști dacă un copil are ADHD este următorul: Copilul tău are măcar o activitate asupra căreia poate sta concentrat mai mult de 1-2 minute? Dacă răspunsul este da, atunci nu are ADHD, ci exprimă prin hiperactivitatea lui o suferință emoțională sau ruleaază în fundalul minții lui o problemă căreia nu îi găsește răspuns. Sau ambele.

Am tradus parțial un articol (Sursa: https://curiousmindmagazine.com/harvard-psychologist-says-adhd-largely-fraud/) pe această temă, pentru a fi de folos părinților care se întreabă dacă puștiul lor are această boală și este cazul să înceapă să îl îndoape cu medicamente.

”Într-un interviu acordat revistei online Spiegel, unul dintre psihologii cei mai bine clasați de la Harvard din secolul 21, Jerome Kagan de la Universitatea Harvard a dovedit suficient curaj și expertiză profesională pentru a compara psihologia cu o piesă de mobilier putrezită.
Kagan propune o evaluare a companiilor farmaceutice spunând că multe dintre ele cataloghează un număr ridicol de oameni ca fiind bolnavi mintal pentru propriul lor interes.

Ce este ADHD-UL?
Este o tulburare mentală care îi face pe oameni să fie incapabili să-și păstreze focalizarea, să-și ducă sarcinile la bun sfârșit și să se concentreze. În plus, aceasta îi face să fie excesiv de activi, adesea până la agitație.  
Oamenii care suferă de această tulburare nu pot duce la bun sfârșit cu calm un proces de luare de decizii, ci se năpustesc în judecăți și acțiuni pripite. Drept rezultat, ei pot deveni poveri pentru societate.
Kagan a petrecut zeci de ani la Universitatea din Harvard făcând cercetări asupra dezvoltării copiilor. Conform observațiilor sale, motivul pentru creșterea drastică a numărului de copii diagnosticați cu ADHD constă doar în definițiile diferite date stărilor lor mentale. El afirmă că acum 50 de ani aceeași copii care nu erau atenți în clase erau definiți ca leneși.
Astăzi psihologii găsesc o ”tulburare” la orice copil care este mai activ decât restul sau care nu are rezultate bune la școală. Apoi, după un diagnostic pus cu atâta ușurință, copiii sunt puși pe medicație pentru a fi ținuți sub control.
Conform lui Kagan nu este deloc nevoie de așa ceva, întrucât acești copii nu au un metabolism anormal al dopaminei. Doctorii pur și simplu prescriu medicamentele pe care le au la dispoziție doar pentru că asta este soluția cea mai simplă pe care o au la îndemână.
Kagan consideră că decizia dacă un copil este bolnav mintal trebuie să fie luată după un proces mai amănunțit și mai precis. După interviuri rapide cu copii și adolescenți mai mult de 40% dintre ei sunt clasificați ca depresivi.
El nu este de acord cu cele mai noi practici medicale care îi clasifică imediat ca bolnavi mintal, deoarece cercetări mai amănunțite arată că doar 8% dintre aceștia au într-adevăr o boală mentală gravă.
O soluție mult mai bună ar fi să se găsească o cale de a-i ajuta pe acești copii să rezolve problemele cu care se confruntă și să-și diminueze anxietatea. Consecința clasificării tinerilor ca bolnavi mintal este că îi face să își piardă încrederea în sine.
Este interesant că observațiile sale își au rădăcina în ppropria copilărie – când era copil el se bâlbâia și era foarte activ și a putut depăși toate acestea datorită modului pozitiv în care mama sa a perceput comportamentele sale. În loc să accentueze problema, ea îi spunea că este un copil ca toți ceilalți doar că mintea lui lucrează mai repede decât limba, așa că el a crezut că este inteligent, și nu bolnav mintal, cum ar fi fost diagnosticat astăzi.  
Sugestia lui Kagan este ca în loc să îi punem pe copii și pe tineri pe medicamente mai sănătos este să îi ajutăm să își identifice cauzele tristeții sau anxietății și să le rezolve.”

Concluzia: Metodele de vindecare emoțională trebuie puse la îndemâna părinților, adulților, copiilor și adolescenților ca instrumente de adaptare la o lume tot mai imprevizibilă.
Viziunea mea este că în viitor – sperăm în cel apropiat – fiecare copil va crește știind ce să facă cu furia lui, cu fricile, cu durerea, neputința, vulnerabilitatea, singurătatea, neîncrederea în sine etc.
Unul dintre cursurile pe care le-am creat cu acest scop de popularizare a cunoștințelor în acest domeniu este Seminarul ”Journey for kids”, pe care îl voi susține în această primăvară la Timișoara, între 21-22 aprilie 2018.

joi, 10 august 2017

Analogia cu trenul care-ți va schimba modul în care te porți cu copilul când plânge

Am tradus aici un articol despre o mamă care abordeaza sănătos emoțiile neplăcute ale copilului ei aflat într-un moment de stres. 

”Fiul meu de 4 ani se băgase în pat și se așezase cu fața la perete când mi-a pus marea întrebare:
            ”Unde e Glenn?”
            Tonul lui făcea ca întrebarea să sune ca un detaliu nesemnificativ, dar eu știam exact despre ce e vorba. Glenn era tocmai opusul a ceva nesemnificativ – un drăguț tigrișor de pluș cu care fiul meu dormea încă de când a putut să țină pentru prima oară ceva în brațe.
            Soțul meu s-a oferit să coboare scările pentru a-l căuta, iar eu am comentat absentă că nu-l văzusem pe Glenn în seara ceea, ceea ce era cam ciudat.
            Auzindu-mă, fiul meu s-a întors încet cu fața către mine fără a mă privi, cu mintea alergându-i nebunește. Ochii priveau fix undeva în spate, iar gura i se mișca la fiecare gând. S-a uitat la mine când a realizat ce s-a petrecut, și-a strâns umerii și s-a ridicat în timp ce îl cuprindea panica:
            Apoi a strigat:
            ”L-am lăsat pe Glenn pe bancheta din spate a mașinii lui Gigi!”
            Gigi, evident, locuia într-un alt stat, ceea ce însemna că ne confruntam cu prima noapte a copilului meu de când era bebeluș – prima noapte din mica lui memorie – fără Glenn în brațele lui.
            Desigur, îl mai pierdusem pe Glenn, dar îl găsisem întotdeauna înainte de culcare, chiar dacă uneori avusesem nevoie de ore întregi de căutare. Altădată, copilul meu ținuse jucăria afară pe fereastra mașinii și din greșeală îi dăduse drumul, așa că Glenn petrecuse un pic de timp la linia galbenă a unei străzi aglomerate.
            Cu toate acestea, nu dormise niciodată fără Glenn.
            Șocul inițial a fost, evident, urmat de curenți electrici de furie care i-au traversat corpușorul. Lovea cu pumnul în aer, strângea din dinți și striga: ”NU DORM FĂRĂ GLENN! NU MĂ CULC PÂNĂ CÂND EL NU E AICI! NU MĂ MAI CULC NICIODATĂ!” Și din nou lovituri cu pumnul în aer, strâns din dinți, câteva răsuciri furioase pe podea.
            În acest moment, soțul meu s-a întors din căutarea lui inutilă și m-a privit, căutând soluții: Ce facem acum, mamă?
            Nu știu dacă privirea pe care i-am aruncat-o reflecta încredere, înțelepciune și claritate, dar, mă credeți sau nu, chiar asta am simțit.
            Pentru că, exact când aveam cea mai mare nevoie, mi-am amintit de analogia cu trenul.

Analogia care mi-a schimbat viața

            Această analogie nu era ceva nou, ci ceva ce învățasem în anii când îmi făceam terapie înainte să am copii, ceva ce auzisem mai mult, ca un clișeu utilizat excesiv. Sincer, mă cam luptasem să o aplic când era vorba de explozia propriilor mele emoții, dar aici, cu copilașul izbindu-se de podea ca un pește scos din apă, mi-a apărut ca fiind singurul răspuns rezonabil.
            Analogia este următoarea:
Emoțiile neplăcute sunt tuneluri,
iar noi suntem trenuri care trecem prin ele.
            Trebuie să trecem prin tot acest întuneric al emoțiilor pentru a ajunge - știați că asta voi spune! – la calmul și lumina pacifică de la capătul tunelului. 
            Sună simplu, dar e mult mai ușor de zis decât de făcut.

 

            Unde greșesc părinții bine intenționați

            Problema este că noi, ca părinți bine intenționați, încercăm adesea să îi oprim pe copii în călătoria lor printr-un tunel emoțional.
            De exemplu, privindu-mi copilul cum se lupta cu furia și tristețea lui și frica de a dormi fără jucăria lui dragă, aș fi putut spune, foarte ușor:

            E vorba doar de o noapte. O să-l recuperăm mâine.
            Avem atâtea alte jucării de pluș, dormi cu una dintre ele în noaptea asta.
            O să fii bine, îți promit.

            Fără îndoială, acestea ar fi fost afirmații adevărate, dar nu ar fi ajutat.
Adesea, când copii noștri se luptă cu un sentiment neplăcut – tristețe, mânie, frică, jenă, singurătate, vinovăție – încercăm să le oferim explicații logice ca să iasă din stările acelea. Le explicăm de ce reacția lor e exagerată sau cum NOI ȘTIM că totul va fi bine până la urmă.
            Încercăm să ne ajutăm copiii, bineînțeles, dar dacă dăm la o parte câteva straturi, cred că vom constata că ceea ce facem de fapt este că încercăm să ne facem PE NOI ÎNȘINE să ne simțim mai bine. Pentru că durerea copiilor noștri NE doare atât de profund și ne face PE NOI să simțim un disconfort acut.
            Noi suntem cei care vrem ca ei să se oprească din plâns cât mai repede – nu ei.
            Revenind la analogie: dacă emoțiile sunt tuneluri și noi suntem trenuri care trec prin ele, atunci trebuie să continuăm să mergem prin tunel până ieșim în partea cealaltă.
            Când noi, adulții, ne confruntăm cu propriile lupte emoționale, încercăm să ieșim din tunel prea devreme – izbindu-ne de pereți, ignorând ecoul de peșteră și întrebându-ne confuzi de ce nu putem vedea încă lumina zilei.
            Uneori ne luptăm cu întunericul, închidem ochii față de el și pretindem pur și simplu că nu suntem deloc în tunel. Sunt bine, mulțumesc.
            Uneori facem o mulțime de alte lucruri – mâncăm înghețată, bem vin, facem cumpărături online, alergăm la maratoane, ne uităm pe Netflix, jucăm jocuri pe telefon sau citim nebunește pe Facebook – pentru a ne distrage de la faptul că suntem în tunel.
            Dar nici unul dintre aceste lucruri nu ne va scoate din tunel, nu-i așa?

            Apoi, când ÎN SFÂRȘIT ne dăm voie să strigăm, să izbim cu pumnii în podea și să plângem bine, dintr-odată ne simțim mult mai bine.


            La fel se întâmplă și cu copiii noștri. Nu putem să-i învățăm vreo ieșire laterală secretă acolo unde nu există o astfel de ieșire. Nu există nici o altă cale de a ieși dintr-o emoție decât prin ea – și este rolul nostru să îi ghidăm să facă asta.
            De aceea, nu i-am spus nici un cuvânt fiului meu. În loc de asta, m-am așezat lângă el în timp ce valurile de furie s-au topit într-un tremur al corpului și a început să plângă. Când am simțit că e bine să fac asta, am început să îi masez ușor spatele – tot fără să vorbesc. A continuat să plângă, iar și iar.  
            Când lacrimile au început să-i șiroiască pe obrăjori, am realizat că tocmai făcusem ceea ce Gordon Neufeld și Gabor Mate numesc “a dansa cu copiii noștri prin lacrimile lor.” În cartea lor Hold On to Your Kids ei scriu:
            “…un părinte trebuie să danseze cu lacrimile copilului lui, cu atitudinea de a lăsa totul să vină si să treacă și cu sentimentul care apare în urma acestui ”a lăsa să treacă”… (Un părinte trebuie) să fie alături de copilul lui când acesta experimentează frustrarea și să îi ofere alinare. Ideea nu este de a-i da o lecție, ci de a lăsa frustrarea să se transforme in tristețe... Mult mai important decât cuvintele noastre este sentimentul copilului că noi suntem acolo cu el, nu împotriva lui.”
            Gândindu-mă la asta, m-am bucurat când copilul meu a început să plângă, pentru că am știut că asta însemna că el își parcurgea tunelul emoțional și nu se blocase în el.
            A plâns, și-a plâns, și-a plâns.
            Până când nu a mai plans.
            Până când s-a ridicat brusc de pe podea, a căutat cu privirea o carte despre câini care obținuseră recorduri mondiale, a scos-o din bibliotecă și a început să o răsfoiască. Ca și cum nimic nu se întâmplase.
            Am tras cu ochiul la ceas. Trecuseră opt minute. 

            Dezvoltarea rezistenței psihice

            Am decis că ar fi OK să-i vorbesc acum, așa că l-am întrebat dacă vrea să facem un plan. I-am spus că știu că o să-i fie greu în noaptea asta, dar ne putem gândi împreună la câteva idei care să-i fie de ajutor.
            (Dacă aș fi sugerat așa ceva cu două minute mai devreme, ar fi EXPLODAT. Dar pentru că am așteptat până când trenul lui a ieșit din tunel, acum era bine.) 
            Fără nici o sugestie din partea mea, copilul meu de 4 ani a ales două animale de pluș cu care să doarmă în acea noapte, apoi m-a întrebat dacă poate să mai citească din încă două cărți înainte de a adormi pentru a face ca seara să fie mai specială.
            Mai târziu, când l-am sărutat de noapte bună și el s-a întors pe-o parte ca să adoarmă, mi-a zis împăcat: ”O să-mi fie bine în noaptea asta.”
            Da, dragul meu copil, o să-ți fie bine.
            Pentru că așa se dezvoltă rezistența psihică.
            Dacă ne-am fi urcat în mașină să ne ducem după Glenn, nu am fi dezvoltat rezistența psihică.
            Nici dacă i-aș fi spus iar și iar că nu e mare lucru, că e doar o noapte fără un animăluț de pluș, nu am fi dezvoltat rezistența psihică. Mesajul ar fi fost că durerea lui nu e valabilă și că luptele lui interioare nu merită luate în serios.
            Dar cum, să stai așa, pur și simplu, alături de el cât timp el trece prin tunelul furiei? Să îl lași să simtă furia și panica și să iasă la suprafață singur? ACEASTA ÎNSEAMNĂ SĂ DEZVOLTĂM REZISTENȚA PSIHICĂ.

            Amintește-ți rolul tău

            Deci data viitoare când copilul tău este profund frustrat, mânios sau supărat, amintește-ți care este de fapt rolul părintelui într-o astfel de situație.
            Rolul părintelui este de:
o                        A oferi alinare cât timp copilul simte frustrarea.
o                        A-l susține când plânge pentru a elibera frustrarea.
o                        A fi empatic cu lupta interioară a copilului
o                        A permite ca lecțiile vieții să fie învățate natural – nu prin predici.
o                        A sprijini călătoria copilului prin tunelul emoțional
            Rolul părintelui NU este de a-l face pe copil să se oprească cât mai repede.
            În acest caz lacrimile sunt un semn de succes parental, nu de eșec.
            Deci, mângâie-ți copilul pe spate și stai alături de el în tăcere. Rămâi cu el în timp ce parcurge tunelul emoțiilor sale. Și fii cu el și atunci când ajunge în cele din urmă la lumina calmă, pacifică, de la capătul tunelului.”


           

joi, 16 martie 2017

Seminarul ”Journey for kids” – pentru părinți și profesioniști care lucrează cu copiii

            
De când am început să lucrez ca psihoterapeut copiii au venit spre mine. Îmi place să lucrez cu ei. Simt o mare bucurie văzându-i cum se eliberează de problemele interioare – mari, uneori imense, poate chiar strivitoare, pentru psihicul lor în formare, deși nouă, adulților, ni se par insignifiante, mărunte, ”fleacuri”.
            Nu sunt deloc fleacuri. Creierul copilului este în curs de maturizare și asta îl face, de exemplu, să nu poată înțelege o situație în ansamblul ei: am lucrat cu o doamnă care a trăit ca o traumă faptul că, atunci când era mică, mama ei ”a abandonat-o” (așa înțelegea ea situația) pentru că a făcut o boală infecțioasă și a fost internată în spital și timp de câteva zile – care ei, copilului de-atunci, i s-au părut o veșnicie – nu a putut să o viziteze, pentru că mama era internată la Secția de Boli Infecțioase. Copilul nu putea înțelege că interdicția de a-și vedea mama era pentru protecția sănătății sale, că s-ar fi molipsit de boala mamei dacă ar fi mers să o vadă. Ea percepea doar că mama a plecat și nu mai vine.
De aceea copiii sunt atât de ușor de rănit în plan emoțional. De aceea, e nevoie să le acordăm timp și atenție, căutând să intrăm – cu acordul lor, desigur – în lumea lor internă, pentru a vedea cum percep ei lucrurile și a-i ajuta în felul în care ei au nevoie cu adevărat.


            

          Pentru a învăța cum să facem asta, am conceput seminarul ”Calatoria emotionala a copiilor”, în care utilizăm instrumente din gama de vindecare emoțională ”Călătoria” (concepute de Brandon Bays și echipa ei) pentru a-i învăța pe adulți să își cunoască emoțiile și să îi asiste pe copii în gestionarea emoțiilor lor negative și, la nevoie, în eliberarea de emoțiile dureroase pe care copiii le ascund uneori în suflet.
            El este dedicat părinților și profesioniștilor care lucrează cu copiii – profesori, educatori, medici pediatri, psihologi, psihopedagogi etc. – , având și o secțiune alocată lucrului efectiv cu copiii & adolescenții.
            Așadar, te invit într-o aventură eliberatoare pentru:
Ø      Mari, mijlocii & mici
Ø      Mămici, mătuși, unchi &tătici
Ø      Profesori, educatori & bunici!

Dacă:
  • Vrei să îți ajuți copilul să-și depășească temerile, inhibițiile sau timiditatea;
  • Nu știi cum să oprești conflictele permanente ale celor mici;
  • Copilul tău are vise urâte care se repetă sau blocaje care nu trec cu nimic;
  • Vezi că i-ai transmis puiului tău unele frici sau comportamente nesănătoase și vrei să oprești asta;
  • Vrei să-ți vindeci propriile răni afective din copilărie; 
  • Simți că intri pe ”teren alunecos” când vine vorba despre emoțiile tale sau ale copilului/adolescentului tău,
  • Adolescentul tău nu știe ce să facă cu emoțiile negative;
  • Lucrezi cu copiii ca educator, profesor, psiholog, medic și vrei să le dezvolți inteligența emoțională sau să îi ajuți să se vindece prin lucrul asupra emoțiilor lor negative;
  • … sau pur și simplu vrei să afli cum e cu inteligența emoțională a ta și a celor mici…
             …acest seminar este pentru tine!


Locația
București (se va anunta celor inscrisi)

Cine susține seminarul
Patricia Cihodaru: Sunt practician acreditat al metodei ”Călătoria” și speaker desemnat de Brandon Bays pentru a preda metoda ”Călătoria” în România. În munca mea, îmbin pasiunea pentru instrumentele de vindecare emoțională marca ”The Journey” cu experiența de peste 15 ani ca psiholog și psihoterapeut specializat pe psihoterapie cognitiv-comportamentală, psihoterapie experiențială, precum și pe modalități de intervenție psihologică pentru sănătatea emoțională a copiilor și adolescenților, a copiilor cu ADHD și a copiilor cu agresivitate. Sunt fondatorul Asociației pentru Dezvoltarea Inteligenței Emoționale și am oferit de-a lungul anilor mii de sesiuni de psihoterapie și consiliere one-to-one pentru copii și părinți, precum și conferințe, seminarii și workshop-uri de dezvoltare a inteligenței emoționale în școli, dedicate atât elevilor, cât și profesorilor.

Notă: Nu este necesar să fii părinte, medic sau educator pentru a participa la acest seminar, întrucât instrumentele de vindecare emoțională prezentate în acest workshop te pot ajuta și pe tine să vindeci eventuale răni emoționale din copilăria ta.






luni, 4 octombrie 2010

Cea mai buna metoda de educare a copiilor

Cand privesc în urmă, la anii copilăriei, îmi amintesc că una dintre marile mele uimiri, care îmi crea confuzie mentală şi o stare neplăcută de neîncredere în oameni era faptul că unii dintre „oamenii mari” din jurul meu spuneau una şi făceau exact pe dos.

Am aflat ulterior proverbul: „Fă ce spune popa, nu ce face popa”, dar chiar şi azi apreciez mult mai mult oamenii care spun ce gândesc şi care nu fac promisiuni dacă nu sunt siguri că le pot respecta. Pe scurt, îmi plac oamenii care se comportă după cum vorbesc.

Acum câtva timp a venit la mine în cabinet Anca – o fetiţă de 7 ani, însoţită de mama ei. Motivul: avea coşmaruri, era agitată, certăreaţă (spunea mama ei) şi temătoare. Îi era frică să recunoască atunci când greşea sau lua note mici.

Am bănuit imediat că ceva din mediul fetiţei o menţinea într-o permanentă tensiune. Nu mi-a luat mult timp să identific cauza temerilor şi agresivităţii ei: un bunic care o iubea mult, în felul lui, dar care o ironiza ori de câte ori nu făcea ceva bine. Şi cum la această vârstă încă multe lucruri nu ies bine chiar din prima, Anca era supusă zilnic tirului de întrebări, sugestii, ironii din partea lui. În plus, bunicul se îmbăta destul de des şi ţipa la toată casa, iar Anca stătea cu mâinile la urechi când aveau loc astfel de episoade.

Nu există psihoterapie a copilului fără intervenţie în mediul în care se dezvoltă copilul. Simptomele Ancăi erau clar efecte ale traiului în aceste condiţii. Trebuia să lucrez cu bunicul – dar, evident, el nu dorea să vorbească cu nici un psiholog.
Aşa că, după ce am discutat cu mama, singura din familie care dorea să afle ce e de făcut, am învăţat-o pe Anca să-şi modifice modul de a gândi, să-şi exprime emoţiile şi să ceară ajutor.

Am folosit la un moment al terapiei şi o tehnică de relaxare folosită în managementul stresului. În timpul relaxării s-a tot mişcat: corpul ei micuţ se răsucea, se mişca, respira greu, ofta. Abia spre sfârşitul procedeului am observat că respiraţia i se liniştise şi a reuşit să rămână nemişcată câteva clipe.

Cauza principală a agitaţiei şi nervozităţii fetiţei se afla în mediul în care trăia. Nu-i poţi cere unui copil să fie relaxat dacă o faci pe un ton răstit: efectul va fi exact opus.

La fel, când părintele ţine celor mici o predică frumoasă şi corectă moralmente despre cât de dăunător este să minţi, iar apoi, când sună cineva la uşă, îi trimite să spună că el nu e acasă, ce crezi că vor reţine copiii? Desigur, faptele, nicidecum vorbele.

Aceeaşi idee e prezenta si intr-o povestioară draguta scrisă de o tiză de-a mea, Patricia Fripp:

„Era o sâmbătă după-amiază însorită în Oklahoma. Prietenul meu, Bobby Lewis, îşi ducea cei doi băieţei să joace mini-golf. S-a dus la vânzătorul de bilete şi i-a spus: „cât costă biletul?” Tânărul i-a răspuns: „3 dolari pentru dumneavoastră şi 3 dolari pentru copiii mai mari de 6 ani. Pentru cei mai mici de 6, intrarea e gratuită. Câţi ani au?”

Bobby spuse: „Avocatul are 3, iar doctorul 7, deci cred că îţi datorez 6 dolari.” Omul de la tejghea i-a spus: „hei, domnule, ai câştigat la loterie sau ce? Ai fi putut să economiseşti 3 dolari. Ai fi putut să-mi spui că băiatul cel mare are 6 ani; oricum nu aş fi avut cum să-mi dau seama.” Bobby răspunse: „Da, e adevărat, dar şi-ar fi dat seama copiii.””

„În momente de încercări”, concluziona autoarea, „morala contează mai mult ca niciodată. Fiţi siguri că sunteţi un exemplu bun pentru cei cu care lucraţi sau cu care trăiţi.”