Seminarul ”Journey Experience” la Constanta

Seminarul ”Journey Experience” este cel care a dat un nou curs vieții mele acum 8 ani de zile, în octombrie 2011, când am văzut-o pentru prima oară pe Brandon Bays pe scenă la Praga – pentru că pe atunci seminariile Journey nu se țineau și în România.

Brandon ne-a purtat atunci – și de atunci încoace – într-o călătorie spre noi înșine, spre partea cea mai frumoasă, mai puternică și creativă din noi înșine, învățându-ne cu profesionalism și rafinament cum să străpungem vălurile de emoții negative care acoperă strălucirea Sinelui Superior și să ne eliberăm de ele.

Seminarul de bază în metoda Călătoria nu oferă doar instrumente practice de a gestiona emoțiile negative care ne blochează viețile, relațiile, carierele, ci contine o bogatie de mesaje profund umane si ne transformă radical perspectiva asupra a ceea ce noi numim de obicei ”emoții negative”, privindu-le ca pe tot atâtea mesaje intuitive și generând astfel un grad imens de libertate interioară.

Scriu toate acestea pentru că săptămâna viitoare voi susține acest seminar la Constanța, așa că dacă știți persoane care au nevoie de astfel de cunoștințe și instrumente de gestionare a vieții interioare, vă rog să distribuiți – iar pe cei care vă îndeamnă inima să veniți, vă aștept să ne regăsim în minunata atmosferă a seminariilor ”Journey”.

Sunt 3 zile de lucru interior intens, concentrat, după care, cum spuneam, acum 8 ani, viața mea s-a împărțit în ”înainte de Journey” și ”după Journey”.

Linkul la evenimentul pe Facebook il gasesti aici:

https://web.facebook.com/events/520725735345090/

Reflecții la sfârșit de terapie

Azi o clientă a mea a venit în cabinet cu următorul discurs: ”Mă simt mult mai bine, m-ați ajutat mult, doresc să închei ședințele.”

Nimic nu mă bucură mai mult. Este ca și cum cineva mi-ar da un premiu mult râvnit. Semnul succesului unei terapii este independența pacientului: când omul și-a revenit din groapa interioară unde era căzut, s-a ridicat la suprafață și e gata să meargă mai departe, accesându-și resursele și știind că viața îi va mai aduce, poate, și coborâșuri, dar fiind acum mai pregătit să le parcurgă – cu mai puțină dramă, cu mai multă maturitate, încredere în sine și fără a se mai lăsa definit de cei din exterior care nu știu ce se întâmplă în mintea, sufletul sau viața ei/lui, deci oricum nu pot oferi definiții valide.

Am construit, așadar, împreună cu clienta mea, trusa de instrumente pe care le-a dobândit pe parcursul terapiei: adică o listă cu ceea ce a învățat și ceea ce a ajutat-o cel mai mult să atingă obiectivele pe care ni le-am propus în prima ședință (eram după 3 luni și jumătate de terapie). Trec aici doar câteva dintre ele:

-          ”În ceea ce privește sentimentul de inferioritate pe care îl aveam, am realizat că fiecare om are locul și menirea lui în viață”;

-          ”Legat de anxietatea de performanță, dacă ratez un examen sau o poziție profesională înseamnă că mai am de învățat/de așteptat sau pur și simplu poate drumul meu nu trece pe acolo, am altă direcție de urmat”;

-          ”Frica de abandon dispare când știu că ce este al meu rămâne al meu orice ar fi, ce nu este al meu va dispare oricât m-aș strădui să îl păstrez și oricâte compromisuri aș face pentru asta”;

-          ”Când viața îmi va pune pe tavă și fructe amare, am învățat să caut ce avantaje îmi aduc acele fructe”.

Etc. etc. Dar ce a contat cel mai mult, a spus ea, ”au fost acele eliberări emoționale” – adică exerciții de conștientizare și exprimare a emoțiilor reprimate în trecut care o țineau prizonieră și nu o lăsau să vadă decât o realitate orientată împotriva ei. De exemplu, dacă până acum asocia un magazin dintr-o anumită zonă a orașului cu stări negative pentru că ani de-a rândul, trecând pe acolo, era foarte nefericită, astăzi, trecând pe lângă acel magazin, l-a văzut ca pe... un simplu magazin, neutru, fără încărcătura emoțională pe care de obicei i-o atribuia.

Am privit-o cu admirație și bucurie. Da, succesul ei terapeutic a avut drept prim ingredient dorința ei uriașă de a se transforma. Al doilea a fost, fără îndoială, puterea instrumentelor de vindecare emoțională pe care le-am învățat de la Brandon Bays și echipa ei – cele incluse în metoda ”Călătoria”. Sunt instrumente care ne redau nouă înșine după perioade în care am adunat emoții negative, ne readuc claritatea percepției și gândirii, ne vindecă relațiile cu cei importanți pentru noi și ne ajută să lăsăm în urmă trecutul de care, poate, eram agățați prin resentimente, regrete ori durere emoțională.

Ele pot fi folosite nu doar în demersurile de vindecare emoțională, ci și în prevenție, ca să nu lăsăm să se instaleze în suflete și cugete tipare dezadaptative de gândire și simțire care, neadresate, pot afecta persoana ani buni de viață. Acesta e de fapt visul meu – să facem prevenție emoțională. Și de aceea continui să predau aceste instrumente în seminariile pe care le susțin: pentru că merităm să trăim liberi de emoțiile negative care ne întunecă bucuria de a trăi, capacitatea de a ne cunoaște și exprima potențialul ori sentimentele frumoase pentru cei dragi.

Nimic nu mă bucură mai mult decât să văd un om aflat la sfârșitul terapiei în care și-a redobândit încrederea în sine și în Viață, capacitatea de a se ridica după eventuale căderi, libertatea interioară și deschiderea inimii.

Ceea ce doresc tuturor celor care își caută libertatea interioară (și) prin mersul la un psihoterapeut/consilier psihologic ori de dezvoltare personală.

Următoarele seminarii pe care le voi susține le găsești aici:

”Journey Experience” - Seminar de bază metoda Călătoria, 18-20 octombrie 2019, Constanța

https://www.facebook.com/events/520725735345090/

Retragerea ”Abundența Conștientă” – 22-24 noiembrie 2019 (doar pentru absolventii seminarului Journey Experience)

https://www.facebook.com/events/2077249255901717/

Legea antibullying și dreptul la pace

Am aflat deunăzi că din anul 2018 bullyingul este interzis prin lege în școlile din România.

(Știrea pe care am citit-o o găsiți aici:

https://noizz.ro/stuff/bullying-ul-interzis-prin-lege-in-scolile-din-romania-elevii-nu-mai-au-voie-nici/q444hyz?utm_source=fb_onet&utm_medium=social&utm_campaign=share_mobile_bottom&fbclid=IwAR1hwfQyNNJFbwe6brFl_ysoFDJSLCluEAnMnFuR6sPlPcHoCwlANQAf_oA)

Ca terapeut am lucrat cu mulți copii victime ale bullyingului și m-a frapat întodeauna pasivitatea cu care era privit acest comportament – de profesori și chiar de părinți – sub pretexte de genul: ”așa-s copiii, mai cruzi/răi unii cu alții”, ”asta (umilirea ori bătaia fizică) îl pregătește pentru viața de adult, cum altfel să devină puternic?” etc. etc.

Ca și cum nu mai conștientizăm – de cât timp oare? – dreptul fiecărui om de a trăi fără a fi victima unui tip de bullying sau altul. Ca și cum agresivitatea – verbală, fizică ori ignorarea, marginalizarea, etichetarea – ar fi normale, ba chiar fortifiante pentru structura psihică a unui individ, mai ales a unuia în formare.

Ca și cum am uitat să ne raportăm unii la alții la același nivel. Ca și cum trebuie neapărat să stabilim relații de putere, de dominator și dominat - probabil ca să putem supraviețui, în spirit darwinist, al supraviețuirii celui mai puternic și nu în spiritul lui Bruce Lipton, care vorbește de ”supraviețuirea celor mai iubitori”).  

Revin, așadar: avem dreptul să trăim în pace. Avem dreptul să nu fim jigniți. Avem dreptul să fim acceptați, admirați, tratați uman, cu blândețe și înțelegere. Copiii și adolescenții noștri au dreptul să crească într-un climat de încredere și cooperare, în care știu ce înseamnă win-win, respect, cunoaștere și acceptare reciprocă a diferențelor dintre noi.

Studii făcute asupra copiilor agresivi au arătat că aceștia nu știau de fapt alt comportament prin care să răspundă la situațiile frustrante ori în alt fel neplăcute pentru ei. Loveau. Atât știau să facă. Terapia lor constă, drept urmare, în mare parte, în a-i învăța mai multe modalități de a răspunde la situațiile deranjante, modalități care nu numai că nu implică violența, ci le permit să își exprime viziunea, emoțiile, nevoile respectând în același timp pe ale celuilalt.

Fie că numim aceasta ”asertivitate”, situație ”win-win” (”câștig-câștig”), este vital să o asimilăm și să o transmitem mai departe generațiilor ce vin.

Așa începe construcția păcii. De la fiecare dintre noi.

Și e timpul să ne amintim că avem dreptul la pace, la cooperare, la respect reciproc, la încredere unii într-alții, chiar când ”alții” sunt diferiți de noi din cine știe ce puncte de vedere.

Dimensiuni spirituale în procesul vindecării: Puterea Iertării

Am tradus aici un articol scris de un supraviețuitor al cancerului, Greg Anderson, care a fondat ulterior Cancer Recovery Foundation, despre cum drumul spre vindecare a trecut în cazul lui prin iertare.

Sursa (unde găsiți și alte resurse pentru suport psihologic în cazurile de cancer): http://www.healingcancer.info/ebook/greg-anderson

Povestea lui Greg Anderson (în cuvintele sale)

"Legea iertării este un maestru aspru. Ne forțează să ne examinăm motivele. Ne cere să privim adânc în interior. Opera iertării ne cere să renunțăm la nevoia de a avea mereu dreptate. Aceasta este o cerință uriașă.

Legea iertării poate fi înțeleasă greșit. Ea nu ne cere să ne trădăm credințele profunde sau să ne abatem de la principiile noastre. Nu trebuie să ne compromitem integritatea refuzând să luptăm pentru ceea ce considerăm a fi adevărat. Legea iertării nu presupune ca noi să ne trăim viețile încercând să-i mulțumim pe alții, cu riscul de a ne trăda pe noi înșine. Cu toate acestea, legea iertării ne cere să devenim acut conștienți de cât de des ne implicăm în conflicte verbal și emoționale care au mai puțin de-a face cu principii superioare și integritatea personală și mai mult cu percepția noastră că avem dreptate.

Legea iertării ne cere să ajungem la o realizare importantă: în acest tip de probleme, nu spiritul meu cere să aibă dreptate, ci fragilul meu ego.

Realizați că această lege și cerințele ei sunt la fel de reale ca și căsătoriile ori tranzacțiile de afaceri. Iertarea este și pentru cei de la locul de muncă, pentru părinți, pentru tineri și bătrâni, pentru albi și negri. Iertarea se aplică la orice, tuturor, întotdeauna. Acesta este înțelesul afirmației că viața trăită în abundență este o aventură a iertării.

Nimic nu contaminează bunăstarea noastră în viață mai mult decât resentimentul, remușcarea și învinovățirea. Aceste stări ale minții și inimii ne blochează bunăstarea mai mult decât orice altă dinamică posibilă.

Dacă practica zilnică a Legii Iertării este singura cale de ieșire cum arată această lege în acțiune? Știu asta din experiența mea personală vie. Realizez că punctul de cotitură în boala mea l-a constituit opera de iertare. Slăbit, numai piele și os, zăcând în pat acasă, cu dureri permanente, eram pe o rapidă pantă descendentă după toate măsurătorile fizice. Doctorii, familia și propria minte – cu toții credeau că urma să mor de cancer.

Totuși ceva continua să mă împingă înainte. Am început să telefonez la organizațiile din întreaga țară, căutând alți oameni care trecuseră prin experiențe similare și supraviețuiseră. Voiam să aflu despre experiențele lor. Auzeam iar și iar despre iertare. ”Trebuie să ierți”, mi-a zis o femeie din Boise, Idaho. Un bărbat din Tennessee mi-a zis direct. ”Iertarea face diferența”. Prima mea reacție a fost: ”Probabil nu am multe chestii de iertat. Iertarea nu e o problemă.”

Dar greșeam. Iertarea era o problemă pentru mine. Puneam pe primul loc atitudinea critică. De ce când analizam o situație selectam mai întâi ce era greșit? Făceam asta constant. Oamenii era ținta mea favorită. Îi studiam rapid pe fiecare și le căutam activ călcâiul lui Achile. ”Ce nu e în regulă cu el?”, mă gândeam. Totul – într-un efort de a-I minimaliza, pentru a mă ridica pe mine în propriii ochi. O gândire distorsionată, lipsită de toleranță și compasiune.

Cel mai rău exemplu era comportamentul meu la muncă. Când a fost adus un nou controlor și a trebuit brusc să cer aprobarea acestui intrus pentru toate bugetele de cheltuieli ale departamentului nostru, am perceput întreaga situație ca o amenințare pentru poziția mea. Deci, fără să iau o decizie conștientă, am început să atac. Am devenit critic față de planurile controlorului. Am încercat să-I subminez munca. Am început să-l critic personal.

Criticismul meu a dus la condamnare. M-am ipostaziat în judecător și jurați. Dacă aș fi fost într-o poziție superioară, aș fi avut dreptate. De fapt, întotdeauna trebuia să am dreptate. De aceea, noul controlor greșea, prin definiție. L-am condamnat și am mers mai departe, ca să arăt asta și celorlalți. Uitându-mă în urmă, realizez că au trecut doar 3 luni între sosirea noului controlor și diagnosticul meu de cancer. Cred că a existat o legătură între comportamentul meu toxic și debutul bolii mele.

Ce nu am anticipat a fost un contra-atac. Noul controlor a ripostat, evidențiindu-mi eșecurile de a institui controale financiare mai eficiente. Avea abilități egale cu ale mele de a găsi punctele slabe ale celorlalți. Iar bătălia dintre noi a devenit o problemă a companiei care a început să îi tragă pe toți în jos.

Sunt trist și îngheț când îmi amintesc cum s-a atins o culme a acestei lupte. Eram într-o întâlnire cu trei șefi de departamente și CEO. Adversarul meu, controlorul, împărțise tuturor o actualizare a bugetelor. Încercând să par degajat, am luat copia documentului care îmi revenise mie și am aruncat-o peste masă, proclamând: ”Aceste cifre sunt o gramădă de rahat”. Raportul a lovit ceașca de cafea a CEO-ului, al cărei conținut i s-a vărsat în poală. Acesta a sărit de pe scaun, s-a uitat urât la mine, m-a arătat cu degetul și mi-a zis: ”Ieși naibii afară!”. M-am întors în birou, apoi m-am îndreptat spre mașină. Începeam să realizez cât de absolut ridicol fusese comportamentul meu.

Acest gen de comportamente consumă cantități immense de energie emoțională. Ele generează un spirit negativist, contrar, care este toxic pentru noi și ceilalți. Investisem întreaga mea stimă de sine în a avea întodeauna dreptate. Cred că era o chestiune de percepție. Eram atât de preocupat de ce gândeau alții despre mine încât nu luasem niciodată în considerare că aș fi putut greși. Aveam nevoie ca toată lumea să știe că am dreptate și să recunoască asta.

Dar povestea ia o întorsătură și mai bizară. În 30 de zile de la diagnosticul meu de cancer de plămâni și adversarul meu controlor a fost diagnosticat cu cancer. Acum, autoritățile medicale îmi spun că probabil el purta acel cancer de mulți ani și doar atunci i-a fost descoperit, ca și în cazul meu. Dar intuiția îmi spunea că bătălia noastră toxică a contribuit la debutul ambelor boli.

Am făcut o operație prin care mi-a fost extirpat un plămân. Dar pentru controlorul meu răzbunător operația era imposibilă. Boala se răspândise deja. Pe măsură ce săptămânile treceau, starea amândurora se înrăutățea progresiv.  

Patru luni mai târziu o a doua operație a confirmat că de la plâmâni cancerul se răspândise în sistemul limfatic. În ziua următoare chirurgul a făcut o afirmație care s-a gravat în mintea mea fără a o putea șterge. ”Greg”, a zis el, ”Tigrul a scăpat din cușcă. Cancerul tău a revenit cu putere. Îți mai dau cam 30 de zile de trait.”

Acela a fost momentul în care am început căutarea bunăstării interioare. Zăcând în pat, acasă, continuam să mă deteriorez fizic. Dar am dat acele telefoane în căutarea supraviețuitorilor și tot auzeam: ”Iartă!”.

Într-o dimineață m-am trezit și am realizat că aveam de făcut o monumentală operă de iertare. Am fost ferm convins că asta trebuie să fac. În pat am început solitara muncă de iertare. Cred că exact acesta a fost punctul de cotitură în însănătoșirea mea.

Legea iertării poartă cu ea ideea de proces. Adică, sunt acțiuni și decizii conștiente care fac parte din fenomenul iertării. Există un mare număr de moduri legitime de a proceda, dar fiecare dintre ele împărtășesc ideea de a ne ajuta să eliberăm resentimentele, să exprimăm sentimentele negative și să dăm drumul greșelilor trecutului, atât reale, cât și imaginare. După ce prindem ideea procesului, trebuie doar să o aplicăm cu perseverență și sinceritate pentru ca ea să genereze rezultate imediate.  

Esența variatelor procese este destul de simplă: conștientizați cine este persoana față de care simțiți ostilitate, exprimați și eliberați activ acea ostilitate și imaginați-vă lucruri bune întâmplându-se acelei persoane.

În intimitatea dormitorului meu, am scris pe o foaie de hârtie:

NUMELE

MĂ ELIBEREZ DE…

AFIRM

Cu acel semn pus deasupra patului am început să fac o listă cu oamenii din viața mea. Am început cu soția. Am închis ochii, m-am relaxat și am creat o imagine clară a ei în mintea mea. Apoi m-am imaginat spunându-i din inimă: ”Te iert. Te iert total, complet pentru orice rău pe care am perceput că mi l-ai făcut – și pentru tot ce ai lăsat nefăcut.” M-am oprit, dându-mi timp pentru a-mi aminti și a elibera momentele concrete de viață. Nu am insistat mult pe detaliile specifice. Doar mi le-am amintit și le-am eliberat, recunoscând că eu, și nu soția mea, eram cel care nu dădeam drumul.  

Încheiam lucrul cu fiecare persoană imaginându-mi că i se întâmplă ceva bun. Știam că soția mea dorea și avea nevoie să primească o re-asigurare continuă a iubirii mele pentru ea. Mi-am imaginat-o cum primește asta. Știam că un alt prieten își dorea o mașină sport nouă. Mi l-am imaginat conducând fericit pe o autostradă un Porsche nou, roșu. Ideea este că o parte din procesul pe care l-am folosit a constat în a vedea în mod activ ceva bun întâmplându-i-se persoanei pe care o iertam.

Aceasta nu a fost întotdeauna o experiență lină. A devenit fascinant pentru mine să îmi conștientizez propria rezistență. Era relativ ușor să exprim iertarea și chiar să o simt. Mult mai provocator a fost să dau drumul realmente acelor răni, dar faptul că repetam acea eliberare de 3-4 ori mă ajuta să fac transformarea emoțională și spiritual necesare. De multe ori spuneam: ”Doamne Dumnezeule, ia tu asta. Eu nu mai pot să o duc”.

Al treilea element al procesului a constituit adevăratul test pentru mine. Era dificil să vizualizez lucruri bune pentru mulți dintre oamenii pe care voiam și aveam nevoie să-i iert. Dar eram sincer dedicat acestui proces. Nu aveam nici o așteptare de vindecare. Realizam asta.  

Am descoperit că eram intens furios pe tatăl meu. El nu își exprimase niciodată iubirea. De fapt, abordarea lui față de creșterea copiilor era să mă dărâme emoțional și niciodată, nici măcar o dată, să mă încurajeze. Găseam că este dificil să mă eliberez de percepția că el a greșit. Și am descoperit că era aproape imposibil să-mi imaginez, cu sinceritate, că i se întâmplă ceva bun. Am petrecut aproape două zile doar lucrând să-mi iert tatăl. Greu.

Lucrul pentru a-mi ierta tatăl m-a învățat o lecție importantă. Acțiunile lui se datorau propriilor lui răni. Nu aveau nimic de-a face cu mine. Incapacitatea de a-și exprima iubirea era o reflexie directă a modului în care și el fusese crescut. Mi-am schimbat perspectiva de la a-l învinovăți pentru tot ce lipsea la înțelegerea că era posibil ca și eu să fi contribuit la situație. Eram rebel. Nu ascultam. Eram sarcastic. Poate singurul mod de a ajunge la mine era prin a mă minimaliza.

Am parcurs întreaga listă. Numește persoana; iartă și eliberează; afirmă-i. De multe ori mă întorceam la anumite nume, mai ales la acelea legat de care care amintirile generau sentimente de tensiune. Și ofeream iertare cu sinceritate adâncă. Acest insight s-a extins și la alte relații. Pe măsură ce iertam și eliberam, uneori tot nu acceptam modul în care o persoană gestionase o situație anume. Dar, după ce încheiam procesul de iertare, puteam în general să înțeleg situația mai bine și începeam să îmi văd propria contribuție la ea.

Uneori iertarea necesită muncă dincolo de chemarea datoriei. Acesta era cazul cu controlorul. Petrecusem 4 ore iertând și eliberând și încercând să-mi imaginez lucruri minunate întâmplându-i-se. În cea de-a patra zi de lucru asupra iertării, pe la prânz, am ieșit din dormitor pentru prânz. Atunci am realizat că munca mea cu el avea nevoie de o nuanță mai personală. Trebuia să-l vizitez și să-mi cer scuze.

Aceasta nu era ușor. Am sunat la birou și am aflat că era acasă și nu se simțea bine. Am sunat acasă și a răspuns soția lui. Vocea ei a emanat supriză și șoc că vorbea cu mine; cunoaștea pe deplin bătălia dintre soțul ei și mine. I-am spus: ”Vreau să vin în vizită în această după amiază. Când ar fi un moment potrivit?” Mi-a spus că trebuie să întrebe. ”Aștept”, i-am zis. Am stabilit o oră.

Când ați simțit ultima data că inima vă bate ca și cum ar vrea să vă sară din piept? Emoțiile mele erau la cer. Pe drumul către casa lui am vrut să mă întorc. Pe scurta distanță dintre bordură și ușa din fața casei lui am făcut cei mai dificili pași din viața mea. Tot timpul, inima mi-era în gât. Dar am continuat. Simțeam că viața îmi atârnă de acest efort sincer de iertare.

Ce spui cuiva pe care l-ai considerat înainte adversar? Cum comunici că ți-ai schimbat sentimentele? Ce cuvinte sunt vreodată potrivite pentru a te împăca după un prăpăd emoțional pe care l-ai cauzat? Am fost întâmpinat și dus în dormitor, unde adversarul meu stătea în capul oaselor, sprijinit pe pernele din pat. Și cu inima bătând, cu adrenalina crescută, cu vocea tremurând, abia am reușit să îngaim câteva cuvinte:

"Am venit să-ți spun că-mi pare rău." Am făcut o pauză lungă ca să mă adun. Cu vocea încă spartă, am continuat: "Regret profund rănile pe care ți le-am cauzat.” Încă o pauză. Îmi amintesc că mâna și brațul drept îmi tremurau, scăpate de sub control. Am încercat să le opresc cu mâna stângă. În șoaptă, am încheiat: ”Vreau să știi că îți doresc doar tot ce e mai bun.”

Acele cuvinte au fost imperfecte, sunt sigur. Ele au fost rostite cu o voce îmbibată de frică. Dar au venit din inimă, sincere în fiecare detaliu. Trebuie să fi fost foarte eficiente. Pentru că adversarul meu s-a străduit să se ridice în fund, și-a rotit picioarele peste marginea patului și m-a chemat să vin să stau lângă el.

”Greg", a zis el, "eu sunt cel care trebuie să-și ceară iertare. Sunt destul de în vârstă ca să-ți fiu tată. Totuși te-am tratat ca pe un fiu procris. Te rog iartă-mă.” Soția lui plângea. A îngenunchiat pe podea și toți trei ne-am îmbrățișat. Am plâns cu toții. În cele din urmă, bătrânul meu adversar a găsit puterea să rostească o rugăciune: ”Doamne Dumnezeule, iartă-ne pe toți”.

Ne-am luat la revedere și am plecat. Când am pornit mașina pe drumul spre casă, a inspirat adânc și am spus cu glas tare: ”Phew!” O greutate se ridicase de pe mine. Simțeam asta, eram parte din noua stare: norii care mă chinuiseră începuseră să plece. Ziua părea mai luminoasă. Era din cauza soarelui sau din cauza catharsisului care tocmai avusese loc?

Postura mi s-a schimbat. Am trecut de la a sta cocoșat la a sta drept în scaun. Îmi țineam capul mai drept. Tensiunea din umeri s-a diminuat dramatic. Mi-au dispărut ridurile de pe frunte. M-am relaxat. Durerea trecuse. Mâna care tremura se oprise. Un zâmbet îmi inunda fața.

”Sunt liber!”, am șoptit. ”Sunt liber!”, am repetat, de data aceasta mai tare. Într-un crescendo am exclamat ”Sunt liber! Sunt liber! Sunt liber!” Apoi am strigat: ”Sunt liber!” Lacrimi mi se rostogoleau în torente pe obraji. Mi s-a încețoșat vederea. Am tras repede pe dreapta pe o strada laterală, am parcat mașina și am plâns, fără control, mult, mult timp. Îmi amintesc ochii unui băiat care a venit la fereastră. Mă întreb de cât timp se uita la mine. ”Hei, domnule,”, a spus el, ”ai nevoie de ajutor?” ”Nu, nu. Sunt bine.” Și m-am îndreptat spre casă.

DĂ DRUMUL. ELIBEREAZĂ. Privesc în urmă la acea săptămână de muncă sinceră de iertare și realizez că acesta a fost absolut punctul de cotitură în vindecarea mea fizică. Din acel moment am început să recâștig în greutate, să gestionez mai bine durerea și să am în minte gânduri pozitive despre viitor.

Cred că există o legătură între lucrul spiritual profund și însănătoșirea mea fizică? Absolut. Cred că practica Legii Iertării ne schimbă la nivel chimic. Și în acest proces corpul este eliberat să funcționeze la potențialul optim de bunăstare. Știu că prietenii mei doctori și savanți nu se simt confortabil când le împărtășesc aceste credințe. Dar se pare că suntem de acord cu toții asupra unui lucru: calitatea vieții crește când practicăm cu sinceritate Legea Iertării. Și acesta poate fi un determinant important în accesarea potențialului de auto-vindecare al corpului.

Viața poate fi într-adevăr trăită ca o aventură a iertării. Iartă. Eliberează-te.”

Găsiți seminariile mele viitoare aici: http://metodacalatoria.ro/events/ 

FB: https://www.facebook.com/events/391917864907621/ 

Aici puteti vedea un video cu marturii de la o editie anterioara a acestui seminar.

Rezilienta sau rezistența psihică la adversități: De unde provine & cum o deprindem dacă nu o avem

Iată aici traducerea și adaptarea unui articol pe care mi-aș fi dorit să îl citesc mai de timpuriu în viața mea. 

El tratează despre factorii care ne fortifică psihologic în momentele/perioadele dificile din viață și ne ajută să prevenim depresia.

”Norman Garmezy, specialist în psihologia dezvoltării și clinician la Universitatea din Minnesota a întâlnit mii de copii în cei 4 decenii de cercetări pe care le-a întreprins. Dar un băiețel i-a atras în mod special atenția. Avea 9 ani, o mama alcoolică și un tată absent. În fiecare zi, venea la școală cu exact același sandwich: 2 felii de pâine cu nimic între ele. Acasă nu avea la dispoziție nici o altă mâncare și pe nimeni care să o gătească. Chiar și așa, își amintea ulterior Garmezy, copilul voia să fie sigur că ”nimănui nu-i va fi milă de el și nu va afla despre incapacitatea mamei lui.” În fiecare zi, fără excepție, intra în clasă cu un zâmbet pe față și cu ”un sandwich cu pâine” în ghiozdan.

Copilul cu sandwich-ul cu pâine făcea parte dintr-un grup special de copii – primul dintre multele – despre care Garmezy avea să afle că au reușit, chiar au excelat, în viață, în ciuda unor circumstanțe extrem de dificile.

Aceștia erau copii care manifestau ceea ce Garmzy a numit ulterior ”reziliență”. (El este recunoscut pe scară largă ca fiind primul care a studiat conceptul în situații experimentale)

Pe parcursul mai multor ani, Garmezy a vizitat școli din întreaga țară, focalizându-se pe cele din zonele defavorizate economic și urmând un protocol standard. El organiza ședințe cu directorii, cu asistenții sociali sau asistentele medicale și punea aceeași întrebare: Există copii al căror istoric de viață trăgea inițial un semnal de alarmă – copii care aveau mare probabilitate de a deveni copiii-problemă – care în schimb, au devenit, în mod surprinzător, o sursă de mândrie?

”Îi întrebam: ”Puteți identifica copii stresați care reușesc aici, la școală?””

Într-un interviu din 1999 Garmezy spunea: ”De obicei se lăsa o pauză lungă după întrebarea mea, înainte să vină și răspunsul.” Dacă aș fi întrebat: ”Aveți copii în această școală care au tulburări?”, răspunsul nu ar fi întârziat nici o secundă. Dar să fie întrebați despre copii care se adaptau bine și erau buni cetățeni la școală, reușind, deși proveneau din medii foarte perturbate – acesta era un nou tip de întrebare. Așa am început.”

Reziliența constituie o provocare pentru psihologi. Dacă ți se poate prezice că o ai sau nu depinde în mare măsură nu de vreun test psihologic anume, ci de modul în care decurge viața ta. Dacă ești suficient de norocos să nu fi experimentat niciodată vreo adversitate, nu vei ști cât de rezilient ești. Doar când te confrunți cu obstacole, stress și alte amenințări din mediu atunci poate fi observată reziliența sau lipsa ei: Sucombi sau învingi?

Amenințările din mediu pot veni în diferite forme. Unele sunt rezultatul statutului economic scăzut și al condițiilor de trai provocatoare. (Acestea sunt amenințările studiate în munca lui Garmezy).

Adesea, astfel de amenințări – părinți cu probleme psihologice sau alte probleme; expunere la violență sau maltratatre; a fi copilul unor părinți care parcurg un divorț problematic – sunt cronice.

Alte amenințări sunt acute: experiența unei întâlniri violente traumatizante sau asistarea la una: de exemplu a fi implicat într-un accident.

Ceea ce contează este intensitatea și durata stresorului. În cazul stresorilor acuți, intensitatea este de obicei crescută. Stresul rezultat din adversitatea cronică, scria Garmezy, poate fi mai mic – ”dar el exercită un impact repetitiv și cumulativ asupra resurselor și adaptării și persistă multe luni în șir și adesea mult mai mult.”

Înainte de cercetarea făcută de Garmezy asupra rezilienței cele mai multe cercetări asupra traumelor și evenimentelor negative de viață aveau o orientare opusă. În loc să caute punctele forte, ele investigau domeniile de vulnerabilitate, experiențele care îi făceau pe oameni susceptibili de rezultate slabe în viață (sau îi făceau să devină copii ”cu tulburări”, cum spunea Garmezy).

Garmezy a deschis poarta studierii factorilor protectori: elementele din mediul sau personalitatea unui individ care favorizează succesul, în ciuda provocărilor pe care le-au avut de înfruntat.

Garmezy s-a retras din cercetare înainte să ajungă la concluzii definitive – cariera lui a fost scurtcircuitată de instalarea timpurie a bolii Alzheimer – dar studenții și urmașii lui au identificat doouă grupe de factori: cei individuali, psihologici și cei externi, de mediu sau dispoziția pe de o parte și norocul de cealaltă.

În anul 1989 Emmy Werner, psiholog al dezvoltării, a publicat rezultatele unui studiu realizat pe perioada a 32 de ani. Ea a urmărit 698 de copii în Kauai, Hawaii, dinainte de momentul nașterii lor până în al treilea deceniu de viață.

Pe parcurs, ea i-a monitorizat pe măsură ce erau expuși la stres: stresul maternal în uter, sărăcie, probleme în familie ș.a.m.d.

Două treimi dintre copii proveneau din medii care erau stabile, de success, fericite; cealaltă treime fuseseră calificați ca fiind ”de risc”.

Ca și Garmezy, ea a descoperit curând că nu toți copiii aflați în situații de risc au reacționat la stres în același fel. Două treimi dintre ei ”au dezvoltat probleme serioase de învățare sau comportamment până la vârsta de 10 ani sau au avut probleme de delicvență, de sănătate mentală ori sarcini adolescentine până la vârsta de 18 ani. Dar treimea rămasă au devenit tineri adulți competenți, încrezători și protectori”. Ei au atins succesul academic, domestic și social – și erau mereu gata să folosească oportunitățile care apăreau.

Ce îi diferenția pe copiii rezilienți de ceilalți? 

Pentru că individizii din lotul ei experimental au fost urmăriți și testați consecvent pe parcursul a trei decenii, Werner a avut multe date la dispoziție. 

Unele elemente aveau de-a face cu norocul: copiii rezilienți avuseseră de obicei o legătură puternică cu un părinte, profesor, furnizor de îngrijire sau altă figură de tip mentor.

Dar un alt set de elemente, destul de larg, era psihologic, conex cu modul în care copiii răspundeau mediului. De la o vârstă fragedă copiii rezilienți tindeau să ”privească lumea în termenii lor”. Erau autonomi și independenți, căutau noi experiențe și aveau ”o orientare social pozitivă”.

”Deși nu erau dotați în mod special, acești copii utilizau în mod eficient orice abilități aveau”, scria Werner. Și poate cel mai important, copiii rezilienți aveau ceea ce psihologii numesc ”locus intern al controlului”: ei considerau că ei înșiși își influențau realizările și nu circumstanțele. Copiii rezilienți se vedeau ca fiind orchestratorii propriilor lor destine.

Werner a mai descoperit și că reziliența se poate schimba în timp. Unii dintre copiii rezilienți erau în mod special ghinioniști: ei au experimentat stresori puternici multipli în momente vulnerabile și reziliența lor s-a evaporat.

Reziliența, explică Emmy Werner, este ca un calcul constant: ce parte a ecuației cântărește mai mult, reziliența sau stresorii? Stresorii pot deveni atât de intenși încât reziliența să fie copleșită. Pe scurt, cei mai mulți oameni au un punct în care clachează interior.

Pe de altă parte, unii oameni care nu erau rezilienți când erau mici au învățat cumva abilitățile care țin de reziliență. Ei au reușit să depășească adversitatea din viețile lor și au înflorit ca și cum ar fi fost rezilienți pe tot parcursul drumului lor în viață. Aceasta, desigur, ridică întrebarea cum anume reziliența poate fi învățată.

George Bonanno, psiholog clinician de la Colegiul Profesorilor Universitari din Columbia care conduce Laboratorul de Pierdere, Traumă și Emoții a studiat reziliența timp de mai bine de 25 de ani. Garmezy, Werner și alții arătaseră că unii oameni sunt mai buni decât alții la înfruntarea adversităților; Bonanno a căutat să afle de unde provine această variație.

Teoria lui Bonanno asupra rezilienței începe cu o observație: cu toții posedăm un sistem fundamental stres-răspuns care a evoluat de-a lungul milioanelor de ani șși pe care îl împărtășim cu animalele. Vasta majoritatea a oamenilor foloseste destul de bine acest sistem pentru a gestiona stresul.

Când vine vorba despre reziliență, întrebarea care se pune este: De ce unii oameni utilizează acest sistem mai frecvent sau mai eficient decât ceilalți?

      Unul dintre elementele centrale ale rezilienței, a descoperit Bonanno, este percepția: Conceptualizezi un eveniment ca traumatic sau ca pe o oportunitate de a învăța și a te dezvolta? ”Evenimentele nu sunt traumatice până când nu le experimentăm ca fiind traumatice”, spune Bonanno.

A numi ceva ”eveniment traumatic duce la o reprezentare negativă asupra faptelor”. El a propus un termen diferit: ”EPT, eveniment potențial traumatic”, pe care îl consider mai potrivit.

Teoria este simplă și la obiect. Fiecare eveniment înspăimântător, indiferent cât de negativ poate părea din anumite puncte de vedere, are potențialul de a fi traumatic sau nu pentru persoana care îl experimentează. (Bonanno se focalizează pe evenimente negative acute în care poți fi serios afectat; ceilalți care studiază reziliența, cinclusiv Garmezy și Werner, au o privire mai largă.)

Să luăm drept exemplu ceva teribil, cum ar fi moartea bruscă a unui prieten apropiat: poți fi trist, dar dacă găsești o modalitate de a concepe acel eveniment ca având un anumit sens – poate că duce la o mai bună conștientizare asupra unei anumite boli, să spunem, sau la legături mai strânse cu comunitatea – atunci el poate să nu fie văzut ca o traumă.

Într-adevăr, Werner a constatat că indivizii rezilienți raportau mult mai des că aveau surse de suport religios sau spiritual decât cei care nu aveau.

Experiența nu este inerentă în eveniment; ea rezidă în construcția psihologică pe care o facem în jurul evenimentului.

Din acest motiv, spune Bonanno, evenimentele ”stresante” sau ”traumatice” în sine nu au atât de mare putere predictivă când vine vorba de rezultatele în viață. ”Datele prospective epidemiologice arată că expunerea la evenimente potențial traumatice nu prezice funcționarea ulterioară”, spune el. ”Ea este predictivă doar dacă există un răspuns negativ.”

Cu alte cuvinte, a trăi prin adversitate, fie ea răspândită în mediu sau un eveniment negative acut, nu garantează că vei suferi atunci când mergi înainte în viață. Ceea ce contează este dacă adversitatea devine traumatizantă.  

Vestea bună este că putem învăța cum anume să construim reprezentări pozitive ale evenimentelor chiar negative din viața noastră. ”Putem să ne facem pe noi înșine mai mult sau mai puțin vulnerabili prin modul în care ne gândim la lucruri”, spune Bonanno.

În cercetările făcute în Columbia, savantul specialist în neuroștiințe Kevin Ochsner arată că a-i învăța pe oameni să se gândească la stimuli din mediu în moduri diferite – să îi redefinească în termeni pozitivi când răspunsul inițial este negativ sau într-un mod mai puțin emoțional când răspunsul inițial este ”fierbinte” din punct de vedere emoțional – modifică modul în care ei experimentează stimulul și reacționează la el.

Putem să-i instruim pe oameni să își regleze emoțiile, iar această instruire pare să aibă efecte durabile.

Cercetări similare au fost făcute în legătură cu stilurile explicative – tehnicile pe care le folosim pentru a explica evenimentele.

Una dintre acestea este cercetarea lui Martin Seligman, psiholog la Universitatea din Pensylvania, pionier al psihologiei positive. Seligman a constatat că a instrui oamenii să își schimbe stilul explicativ:

- De la intern la extern (”Evenimentele negative nu sunt vina mea”)

- De la global la specific (”Acesta este doar un eveniment minor mic, nu un indicator masiv că viața mea e în neregulă”)

- De la permanent la impermanent (”Pot schimba situația în loc să o consider definitivă”)

i-a făcut pe oameni să aibă succes psihologic și să fie mai puțin predispuși la depresie.

La fel se întâmplă și cu locusul controlului: nu numai că un locus al controlului intern este corelat cu perceperea unui stres mai mic, dar schimbarea locusului de la extern la intern duce la modificări pozitive atât în bunăstarea psihologică, cât și în performanța obiectivă la muncă.

Abilitățile cognitive care susțin reziliența, par în acest caz că pot fi într-adevăr învățate în timp, creând reziliență acolo unde nu a fost deloc.

Din nefericire, și opusul este adevărat. ”Putem deveni mai puțin rezilienți sau mai puțin înclinați spre reziliență”, spune Bonanno. ”Putem crea sau exagera stresorii foarte ușor în mintea noastră. Acesta e pericolul condiției umane.”

Ființele umane sunt capabile de îngrijorare și ruminări: putem să luăm un lucru minor, să îl amplificăm în cap, să ne tot gândim la el iar și iar și să ne frământăm până simțim că un lucru minor este cel mai grav lucru care ni s-a întâmplat vreodată. Într-un anume sens este o profeție care se auto-îndeplinește. În schimb, dacă definim adversitatea ca pe o provocare devenim mai flexibili și capabili să o gestionăm, să mergem înainte, să învățăm din ea și să ne dezvoltăm.

Dacă ne focalizăm asupra ei, o definim ca o amenințare un eveniment potential traumatic devine o problemă durabilă; devenim mai inflexibili și este mult mai posibil să fim afectați.”

Sursa: https://www.newyorker.com/science/maria-konnikova/the-secret-formula-for-resilience?utm_sq=fpvjhqnj81