Rezilienta sau rezistența psihică la adversități: De unde provine & cum o deprindem dacă nu o avem

Iată aici traducerea și adaptarea unui articol pe care mi-aș fi dorit să îl citesc mai de timpuriu în viața mea. 

El tratează despre factorii care ne fortifică psihologic în momentele/perioadele dificile din viață și ne ajută să prevenim depresia.

”Norman Garmezy, specialist în psihologia dezvoltării și clinician la Universitatea din Minnesota a întâlnit mii de copii în cei 4 decenii de cercetări pe care le-a întreprins. Dar un băiețel i-a atras în mod special atenția. Avea 9 ani, o mama alcoolică și un tată absent. În fiecare zi, venea la școală cu exact același sandwich: 2 felii de pâine cu nimic între ele. Acasă nu avea la dispoziție nici o altă mâncare și pe nimeni care să o gătească. Chiar și așa, își amintea ulterior Garmezy, copilul voia să fie sigur că ”nimănui nu-i va fi milă de el și nu va afla despre incapacitatea mamei lui.” În fiecare zi, fără excepție, intra în clasă cu un zâmbet pe față și cu ”un sandwich cu pâine” în ghiozdan.

Copilul cu sandwich-ul cu pâine făcea parte dintr-un grup special de copii – primul dintre multele – despre care Garmezy avea să afle că au reușit, chiar au excelat, în viață, în ciuda unor circumstanțe extrem de dificile.

Aceștia erau copii care manifestau ceea ce Garmzy a numit ulterior ”reziliență”. (El este recunoscut pe scară largă ca fiind primul care a studiat conceptul în situații experimentale)

Pe parcursul mai multor ani, Garmezy a vizitat școli din întreaga țară, focalizându-se pe cele din zonele defavorizate economic și urmând un protocol standard. El organiza ședințe cu directorii, cu asistenții sociali sau asistentele medicale și punea aceeași întrebare: Există copii al căror istoric de viață trăgea inițial un semnal de alarmă – copii care aveau mare probabilitate de a deveni copiii-problemă – care în schimb, au devenit, în mod surprinzător, o sursă de mândrie?

”Îi întrebam: ”Puteți identifica copii stresați care reușesc aici, la școală?””

Într-un interviu din 1999 Garmezy spunea: ”De obicei se lăsa o pauză lungă după întrebarea mea, înainte să vină și răspunsul.” Dacă aș fi întrebat: ”Aveți copii în această școală care au tulburări?”, răspunsul nu ar fi întârziat nici o secundă. Dar să fie întrebați despre copii care se adaptau bine și erau buni cetățeni la școală, reușind, deși proveneau din medii foarte perturbate – acesta era un nou tip de întrebare. Așa am început.”

Reziliența constituie o provocare pentru psihologi. Dacă ți se poate prezice că o ai sau nu depinde în mare măsură nu de vreun test psihologic anume, ci de modul în care decurge viața ta. Dacă ești suficient de norocos să nu fi experimentat niciodată vreo adversitate, nu vei ști cât de rezilient ești. Doar când te confrunți cu obstacole, stress și alte amenințări din mediu atunci poate fi observată reziliența sau lipsa ei: Sucombi sau învingi?

Amenințările din mediu pot veni în diferite forme. Unele sunt rezultatul statutului economic scăzut și al condițiilor de trai provocatoare. (Acestea sunt amenințările studiate în munca lui Garmezy).

Adesea, astfel de amenințări – părinți cu probleme psihologice sau alte probleme; expunere la violență sau maltratatre; a fi copilul unor părinți care parcurg un divorț problematic – sunt cronice.

Alte amenințări sunt acute: experiența unei întâlniri violente traumatizante sau asistarea la una: de exemplu a fi implicat într-un accident.

Ceea ce contează este intensitatea și durata stresorului. În cazul stresorilor acuți, intensitatea este de obicei crescută. Stresul rezultat din adversitatea cronică, scria Garmezy, poate fi mai mic – ”dar el exercită un impact repetitiv și cumulativ asupra resurselor și adaptării și persistă multe luni în șir și adesea mult mai mult.”

Înainte de cercetarea făcută de Garmezy asupra rezilienței cele mai multe cercetări asupra traumelor și evenimentelor negative de viață aveau o orientare opusă. În loc să caute punctele forte, ele investigau domeniile de vulnerabilitate, experiențele care îi făceau pe oameni susceptibili de rezultate slabe în viață (sau îi făceau să devină copii ”cu tulburări”, cum spunea Garmezy).

Garmezy a deschis poarta studierii factorilor protectori: elementele din mediul sau personalitatea unui individ care favorizează succesul, în ciuda provocărilor pe care le-au avut de înfruntat.

Garmezy s-a retras din cercetare înainte să ajungă la concluzii definitive – cariera lui a fost scurtcircuitată de instalarea timpurie a bolii Alzheimer – dar studenții și urmașii lui au identificat doouă grupe de factori: cei individuali, psihologici și cei externi, de mediu sau dispoziția pe de o parte și norocul de cealaltă.

În anul 1989 Emmy Werner, psiholog al dezvoltării, a publicat rezultatele unui studiu realizat pe perioada a 32 de ani. Ea a urmărit 698 de copii în Kauai, Hawaii, dinainte de momentul nașterii lor până în al treilea deceniu de viață.

Pe parcurs, ea i-a monitorizat pe măsură ce erau expuși la stres: stresul maternal în uter, sărăcie, probleme în familie ș.a.m.d.

Două treimi dintre copii proveneau din medii care erau stabile, de success, fericite; cealaltă treime fuseseră calificați ca fiind ”de risc”.

Ca și Garmezy, ea a descoperit curând că nu toți copiii aflați în situații de risc au reacționat la stres în același fel. Două treimi dintre ei ”au dezvoltat probleme serioase de învățare sau comportamment până la vârsta de 10 ani sau au avut probleme de delicvență, de sănătate mentală ori sarcini adolescentine până la vârsta de 18 ani. Dar treimea rămasă au devenit tineri adulți competenți, încrezători și protectori”. Ei au atins succesul academic, domestic și social – și erau mereu gata să folosească oportunitățile care apăreau.

Ce îi diferenția pe copiii rezilienți de ceilalți? 

Pentru că individizii din lotul ei experimental au fost urmăriți și testați consecvent pe parcursul a trei decenii, Werner a avut multe date la dispoziție. 

Unele elemente aveau de-a face cu norocul: copiii rezilienți avuseseră de obicei o legătură puternică cu un părinte, profesor, furnizor de îngrijire sau altă figură de tip mentor.

Dar un alt set de elemente, destul de larg, era psihologic, conex cu modul în care copiii răspundeau mediului. De la o vârstă fragedă copiii rezilienți tindeau să ”privească lumea în termenii lor”. Erau autonomi și independenți, căutau noi experiențe și aveau ”o orientare social pozitivă”.

”Deși nu erau dotați în mod special, acești copii utilizau în mod eficient orice abilități aveau”, scria Werner. Și poate cel mai important, copiii rezilienți aveau ceea ce psihologii numesc ”locus intern al controlului”: ei considerau că ei înșiși își influențau realizările și nu circumstanțele. Copiii rezilienți se vedeau ca fiind orchestratorii propriilor lor destine.

Werner a mai descoperit și că reziliența se poate schimba în timp. Unii dintre copiii rezilienți erau în mod special ghinioniști: ei au experimentat stresori puternici multipli în momente vulnerabile și reziliența lor s-a evaporat.

Reziliența, explică Emmy Werner, este ca un calcul constant: ce parte a ecuației cântărește mai mult, reziliența sau stresorii? Stresorii pot deveni atât de intenși încât reziliența să fie copleșită. Pe scurt, cei mai mulți oameni au un punct în care clachează interior.

Pe de altă parte, unii oameni care nu erau rezilienți când erau mici au învățat cumva abilitățile care țin de reziliență. Ei au reușit să depășească adversitatea din viețile lor și au înflorit ca și cum ar fi fost rezilienți pe tot parcursul drumului lor în viață. Aceasta, desigur, ridică întrebarea cum anume reziliența poate fi învățată.

George Bonanno, psiholog clinician de la Colegiul Profesorilor Universitari din Columbia care conduce Laboratorul de Pierdere, Traumă și Emoții a studiat reziliența timp de mai bine de 25 de ani. Garmezy, Werner și alții arătaseră că unii oameni sunt mai buni decât alții la înfruntarea adversităților; Bonanno a căutat să afle de unde provine această variație.

Teoria lui Bonanno asupra rezilienței începe cu o observație: cu toții posedăm un sistem fundamental stres-răspuns care a evoluat de-a lungul milioanelor de ani șși pe care îl împărtășim cu animalele. Vasta majoritatea a oamenilor foloseste destul de bine acest sistem pentru a gestiona stresul.

Când vine vorba despre reziliență, întrebarea care se pune este: De ce unii oameni utilizează acest sistem mai frecvent sau mai eficient decât ceilalți?

      Unul dintre elementele centrale ale rezilienței, a descoperit Bonanno, este percepția: Conceptualizezi un eveniment ca traumatic sau ca pe o oportunitate de a învăța și a te dezvolta? ”Evenimentele nu sunt traumatice până când nu le experimentăm ca fiind traumatice”, spune Bonanno.

A numi ceva ”eveniment traumatic duce la o reprezentare negativă asupra faptelor”. El a propus un termen diferit: ”EPT, eveniment potențial traumatic”, pe care îl consider mai potrivit.

Teoria este simplă și la obiect. Fiecare eveniment înspăimântător, indiferent cât de negativ poate părea din anumite puncte de vedere, are potențialul de a fi traumatic sau nu pentru persoana care îl experimentează. (Bonanno se focalizează pe evenimente negative acute în care poți fi serios afectat; ceilalți care studiază reziliența, cinclusiv Garmezy și Werner, au o privire mai largă.)

Să luăm drept exemplu ceva teribil, cum ar fi moartea bruscă a unui prieten apropiat: poți fi trist, dar dacă găsești o modalitate de a concepe acel eveniment ca având un anumit sens – poate că duce la o mai bună conștientizare asupra unei anumite boli, să spunem, sau la legături mai strânse cu comunitatea – atunci el poate să nu fie văzut ca o traumă.

Într-adevăr, Werner a constatat că indivizii rezilienți raportau mult mai des că aveau surse de suport religios sau spiritual decât cei care nu aveau.

Experiența nu este inerentă în eveniment; ea rezidă în construcția psihologică pe care o facem în jurul evenimentului.

Din acest motiv, spune Bonanno, evenimentele ”stresante” sau ”traumatice” în sine nu au atât de mare putere predictivă când vine vorba de rezultatele în viață. ”Datele prospective epidemiologice arată că expunerea la evenimente potențial traumatice nu prezice funcționarea ulterioară”, spune el. ”Ea este predictivă doar dacă există un răspuns negativ.”

Cu alte cuvinte, a trăi prin adversitate, fie ea răspândită în mediu sau un eveniment negative acut, nu garantează că vei suferi atunci când mergi înainte în viață. Ceea ce contează este dacă adversitatea devine traumatizantă.  

Vestea bună este că putem învăța cum anume să construim reprezentări pozitive ale evenimentelor chiar negative din viața noastră. ”Putem să ne facem pe noi înșine mai mult sau mai puțin vulnerabili prin modul în care ne gândim la lucruri”, spune Bonanno.

În cercetările făcute în Columbia, savantul specialist în neuroștiințe Kevin Ochsner arată că a-i învăța pe oameni să se gândească la stimuli din mediu în moduri diferite – să îi redefinească în termeni pozitivi când răspunsul inițial este negativ sau într-un mod mai puțin emoțional când răspunsul inițial este ”fierbinte” din punct de vedere emoțional – modifică modul în care ei experimentează stimulul și reacționează la el.

Putem să-i instruim pe oameni să își regleze emoțiile, iar această instruire pare să aibă efecte durabile.

Cercetări similare au fost făcute în legătură cu stilurile explicative – tehnicile pe care le folosim pentru a explica evenimentele.

Una dintre acestea este cercetarea lui Martin Seligman, psiholog la Universitatea din Pensylvania, pionier al psihologiei positive. Seligman a constatat că a instrui oamenii să își schimbe stilul explicativ:

- De la intern la extern (”Evenimentele negative nu sunt vina mea”)

- De la global la specific (”Acesta este doar un eveniment minor mic, nu un indicator masiv că viața mea e în neregulă”)

- De la permanent la impermanent (”Pot schimba situația în loc să o consider definitivă”)

i-a făcut pe oameni să aibă succes psihologic și să fie mai puțin predispuși la depresie.

La fel se întâmplă și cu locusul controlului: nu numai că un locus al controlului intern este corelat cu perceperea unui stres mai mic, dar schimbarea locusului de la extern la intern duce la modificări pozitive atât în bunăstarea psihologică, cât și în performanța obiectivă la muncă.

Abilitățile cognitive care susțin reziliența, par în acest caz că pot fi într-adevăr învățate în timp, creând reziliență acolo unde nu a fost deloc.

Din nefericire, și opusul este adevărat. ”Putem deveni mai puțin rezilienți sau mai puțin înclinați spre reziliență”, spune Bonanno. ”Putem crea sau exagera stresorii foarte ușor în mintea noastră. Acesta e pericolul condiției umane.”

Ființele umane sunt capabile de îngrijorare și ruminări: putem să luăm un lucru minor, să îl amplificăm în cap, să ne tot gândim la el iar și iar și să ne frământăm până simțim că un lucru minor este cel mai grav lucru care ni s-a întâmplat vreodată. Într-un anume sens este o profeție care se auto-îndeplinește. În schimb, dacă definim adversitatea ca pe o provocare devenim mai flexibili și capabili să o gestionăm, să mergem înainte, să învățăm din ea și să ne dezvoltăm.

Dacă ne focalizăm asupra ei, o definim ca o amenințare un eveniment potential traumatic devine o problemă durabilă; devenim mai inflexibili și este mult mai posibil să fim afectați.”

Sursa: https://www.newyorker.com/science/maria-konnikova/the-secret-formula-for-resilience?utm_sq=fpvjhqnj81