Secretul lipsa din "The Secret" (II)

Greşeli posibile
„Doamne, facă-se voia Ta!” nu trebuie să devină o nobilă scuză pentru pasivitate. Simt nevoia să spun asta pentru că, pe vremea când eram studentă, am avut o păţanie plină de învăţăminte.

Mai aveam câteva zile până la examenul de licenţă şi discutam cu o profesoară de-a mea, o femeie pe care o admiram foarte mult atât ca om, cât şi ca profesionist. Când să plec, ea mi-a urat să iau nota 10 la licenţă. Eu am răspuns aproape automat, în virtutea creşterii mele religioase date de bunica: „Mulţumesc, cum o vrea Dumnezeu!” Doamna profesoară a părut că am ars-o cu fierul: „Da de ce zici de Dumnezeu? Tu nu te bazezi pe tine?”

M-a frapat nu atât ceea ce spunea, cât încărcătura emoţională ce răzbătea dincolo de cuvinte. Părea de-a dreptul enervată de vorbele mele. Am răspuns că da, am încredere în mine, dar şi credinţă în Dumnezeu, dar nu a părut că am convins-o. M-am retras cu un sentiment de jenă, fără să ştiu de ce.

În acel moment ea mi-a apărut ca reprezentanta curentului raţionalist, care exclude intervenţia divină în vieţile noastre. Iar eu îi apăream probabil ca o religioasă exaltată. Nici până azi nu am înţeles cu ce păcătuisem din punctul ei de vedere şi de ce abandonul meu în Voia Domnului excludea încrederea în forţele mele - de ce cele două atitudini nu puteau coexista în mintea doamnei profesoare.

Control versus abandon
Acum, reintrându-mi în rolul de psihoterapeut, credinţa în Dumnezeu este una dintre cele mai longevive resurse interioare. Chiar şi în marile cataclisme, când toate celelalte deprinderi de viaţă îşi pierd valabilitatea, sistemul de credinţe e complet răsturnat şi domneşte confuzia, credinţa în ajutorul divin ajută omul să-şi recapete încrederea în puterea sa de a gestiona şi cele mai dificile situaţii. Cu alte cuvinte, capacitatea omului de a se încredinţa Voinţei Divine aduce un plus de resurse psihologice, nu un minus.

Desigur, atitudinea sănătoasă implică un echilibru: să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a ne atinge obiectivele, dar să ştim şi când să ne abandonăm Voinţei Întregului, Vieţii. Aceasta ne va feri de tendinţa obsesivă, anxioasă, de a controla totul, la pretenţia epuizantă a perfecţionismului (care ne duc adesea la boli cardio-vasculare, tulburări de somn, ulcere, dureri de cap etc.).

„Suntem cu toţii prea familiari cu polul activităţii, prea mândri de faptele noastre, prea dependenţi de intelectul nostru şi controlul nostru neîncrezător pentru ca dăruirea, încrederea şi desprinderea (şi abandonul, aş adăuga eu) să devină pentru noi moduri obişnuite de comportare.”, spun Thorwald Dethlefsen, psiholog umanist şi Rudiger Dahlke, medic, în lucrarea Puterea vindecătoare a bolii.

Precum in cer...
Rosturile mai înalte ale existenţei scapă adesea minţii noastre, fiind accesibile mai curând prin intuiţie şi emoţie. Îmi amintesc acum vorbele lui Antoine de Saint Exupery: „Nu poţi vedea bine decât cu inima. Esenţialul este invizibil pentru ochi.” De aceea, e nevoie să ne acordăm la această mai vastă înţelegere ce provine din supraconştient – instanţă încă prea puţin explorată de psihologia ştiinţifică. Şi să recunoaştem că nu ştim totul, că nu putem rezolva totul cu mintea.

Dacă, atunci când ne stabilim obiectivele, am şti să spunem: „Doamne, eu îţi cer asta, eu fac tot ce pot pentru a obţine asta, dar facă-se voia Ta!” am accesa mai des pacea interioară şi seninătatea – atât de rare azi în sufletele noastre de pământeni aflaţi la ananghie (din cauze multiple, gen încălzire globală, criză, catastrofe naturale, războaie şi boli).

A învăţa să ne abandonăm în braţele Voinţei Divine prin atitudinea definită atât de frumos în limba engleză „let go, let GOD” este o cale de a cultiva încrederea în viaţă, în noi înşine ca părţi ale unui Întreg mai vast, construit de o Inteligenţă Superioară care ne uimeşte adesea cu surprizele şi minunile ei.

În felul acesta putem împărtăşi viaţa în sânul marii familii a umanităţii, în calitate de copii ai lui Dumnezeu, cu minunata speranţă că lumea în care trăim poate deveni într-o bună zi, aşa cum tot Iisus ne învăţa, acum mai bine de două milenii: „PRECUM ÎN CER, AŞA ŞI PE PĂMÂNT”.

Secretul lipsa din "The Secret"

Voinţa lui Dumnezeu nu este un itinerariu, ci o atitudine.(Andrew Dhuse)

Pelicula „Secretul - Legea atracţiei” a avut un succes răsunător în întreaga lume. Ea propune un sistem la prima vedere infailibil de a obţine tot ce vrem în viaţă. Lipseşte însă un mic secret esenţial pe care îl trecem mult prea uşor cu vederea si care ne-ar usura multora vietile daca am invata sa il integram in atitudinea noastra fata de viata.

Filmul vorbeşte despre puterea pe care o avem fiecare de a ne construi viaţa pe care ne-o dorim folosind puterea minţii conştiente şi subconştiente şi tehnicile de vizualizare creatoare. „Universul este catalogul tău de produse”, spun realizatorii. Totul vine către tine în virtutea imaginilor din mintea ta, în funcţie de ceea ce gândeşti şi simţi.

Procesele din mintea ta atrag ceea ce ţi se întâmplă. Aşa că alege ce vrei să apară în viaţa ta, cere şi trăieşte anticipat, cu toată fiinţa, bucuria de a fi primit ceea ce ţi-ai dorit. E ca în povestea lui Alladin care lua lampa fermecată, o ştergea de praf şi din ea apărea un duh care-i spunea: "Dorinţa ta e poruncă pentru mine."

Aplicând această metaforă la viaţa ta, procesul s-ar desfăşura astfel: tu eşti Alladin şi ceri ceea ce-ţi doreşti. Universul este marele duh pe care tradiţiile spirituale l-au numit în diverse feluri: înger păzitor, Sinele superior etc. Toate tradiţiile spun că există ceva mai presus de eul limitat. Duhul spune: "Dorinţa ta e lege pentru mine" si dorinta se implineste mai devreme sau mai tarziu.

Simplu, nu? Zis şi făcut! Ce lipseşte însă din această ecuaţie este acordul dintre voinţa omului şi Voinţa lui Dumnezeu. Uneori ne putem dori ceva ce ne-ar face rău. Eul nostru limitat, generat de măşti sociale şi mecanisme de apărare, poate alege ceva ce dăunează sufletului, evoluţiei şi creşterii sale. Mintea ne poate păcăli cu dorinţele ei, care pot chiar să nu ne aparţină, ci să fie pur şi simplu sădite în noi de cei care au contribuit la dezvoltarea noastră, de normele sociale sau de cei alaturi de care traim.

Voi exemplifica ceea ce vreau să spun printr-o scenă dintr-un alt film - „Autostrada 60”: Omul care putea îndeplini orice dorinţă merge pe bicicletă pe o stradă. Trecând pe lângă o maşină, chiar înainte să ajungă la ea, şoferul acesteia, un tânăr bine îmbrăcat, deschide brusc portiera şi omul se izbeşte de ea, rupând-o. Un camion trece pe lângă ei şi distruge telefonul mobil al tânărului. Acesta, în culmea supărării, începe să strige la aşa-zisul vinovat, încheindu-şi tirada furioasă astfel: „O, Doamne, aş vrea ca nimic din toate astea să nu se fi întâmplat!”

Aruncându-i o privire plină de tâlc, Omul care îndeplinea toate dorinţele îl întreabă: „Eşti sigur că asta îţi doreşti?” „O, da, sigur că da!”, urlă tânărul, tot mai furios. Zis şi făcut. Scena următoare îl arată pe Om mergând cu bicicleta şi depăşind cu graţie maşina tânărului care deschide portiera, iese din maşină vorbind la telefon şi este lovit mortal de camion. Concluzia Omului care îndeplinea toate dorinţele: „Uneori, oamenii chiar nu ştiu ce să-şi dorească!”

Lumea dorinţelor e înşelătoare. Mai ales într-o lume atât de consumistă cum e cea în care trăim, atunci când ţi-ai îndeplinit o dorinţă, răsar alte zece, astfel încât cu greu îţi mai poţi găsi liniştea minţii. Singurul far călăuzitor pe care îl putem folosi în ceaţa lor este acest simplu si smerit "Faca-se voia Domnului!".

Iisus a procedat astfel chiar şi când era viaţa Lui în joc. A făcut-o cu atâta simplitate, iubire, dăruire şi smerenie, încât atitudinea Lui – cu o semnificaţie profundă pentru viitorul spiritual al umanităţii – a trecut neobservată pentru cei mai mulţi dintre oameni. De fapt, în acel moment El a manifestat atitudinea ideală a omului în viaţă: „Facă-se voia Ta, Tată, şi nu a mea”.


VA URMA (pentru ca vreau sa va povestesc si o experienta personala legata de acest subiect)