Workshopuri și seminarii marca Journey pe care le voi susține în 2018

I. Vindecarea emoțională a copiilor - Journey for kids, 21-22 aprilie 2018, Timișoara

Daca:

- Vrei sa iti ajuti copilul sa-si depaseasca temerile, inhibitiile sau timiditatea

- Nu stii cum sa opresti comportamentele agresive sau conflictele permanente ale celor mici

- Copilul tau are vise urate care se repeta sau blocaje care nu trec cu nimic;

- Vezi ca i-ai transmis puiului tau unele frici sau comportamente nesanatoase si vrei sa opresti asta;

- Vrei sa-ti vindeci propriile rani afective din copilarie; 

- Simti ca intri pe ”teren alunecos” cand vine vorba despre emotiile tale sau ale copilului/adolescentului tau

- Adolescentul tau nu stie ce sa faca cu emotiile negative

Lucrezi cu copiii ca educator, profesor, psiholog, medic si vrei sa le dezvolti inteligenta emotionala sau sa ii ajuti sa se vindece prin lucrul asupra emotiilor lor negative;

     …pentru toate aceste situatii – si pentru altele care implica prezenta emotiilor negative la copii si adolescenti – am conceput seminarul ”Journey for kids”, in care utilizam instrumente din gama de vindecare emotionala ”Calatoria” (concepute de Brandon Bays si echipa ei) pentru a-i ajuta pe adulti, adolescenti si copii sa isi cunoasca emotiile, sa le gestioneze sanatos si sa se vindece de emotiile dureroase pe care le-au ascuns in suflet.

Este un seminar de educatie si vindecare emotionala a copiilor prin metoda ”Calatoria”, conceput pentru parinti si profesionistii care lucreaza cu copiii – profesori, educatori, medici pediatri, psihologi, psihopedagogi etc.

Inscrie-te aici

II.   Seminarul ”Journey Intensive” cu Brandon Bays si Patricia Cihodaru

Seminarul de bază al programelor de seminarii marca Journey, în care se învață metoda ”Călătoria” de Brandon Bays și un modul de Abilități Avansate.

In calitate de partener al companiei Journey va pot oferi discount de 50 de euro din pretul afisat al seminarului.

Detalii despre seminar aici:

https://mw106.isrefer.com/go/jiro2018/PatriciaJourney/Blog

Pentru a va trimite linkul prin care primiti discount de 50 de euro trimiteti email la: contact@scoalaemotiilor.ro. 

Patricia Cihodaru este practician acreditat al metodei ”Calatoria” si speaker desemnat de Brandon Bays pentru a preda metoda ”Calatoria” in Romania. Ea imbina pasiunea pentru instrumentele de vindecare emotionala marca ”The Journey” cu experienta de peste 15 ani ca psiholog si psihoterapeut specializat pe psihoterapie cognitiv-comportamentala, psihoterapie experientiala, precum si pe modalitati de interventie psihologica pentru sanatatea emotionala a copiilor si adolescentilor, a copiilor cu ADHD si a copiilor cu agresivitate. 

Patricia este fondatoarea Asociatiei pentru Dezvoltarea Inteligentei Emotionale si a oferit numeroase sesiuni de psihoterapie si consiliere one-to-one, precum si conferinte, seminarii si workshop-uri de dezvoltare a inteligentei emotionale si training-uri de deblocare a creativitatii, atat pentru copii, cat si pentru adulti.

Analogia cu trenul care-ți va schimba modul în care te porți cu copilul când plânge

Am tradus aici un articol despre o mamă care abordeaza sănătos emoțiile neplăcute ale copilului ei aflat într-un moment de stres. 

”Fiul meu de 4 ani se băgase în pat și se așezase cu fața la perete când mi-a pus marea întrebare:

            ”Unde e Glenn?”

            Tonul lui făcea ca întrebarea să sune ca un detaliu nesemnificativ, dar eu știam exact despre ce e vorba. Glenn era tocmai opusul a ceva nesemnificativ – un drăguț tigrișor de pluș cu care fiul meu dormea încă de când a putut să țină pentru prima oară ceva în brațe.

            Soțul meu s-a oferit să coboare scările pentru a-l căuta, iar eu am comentat absentă că nu-l văzusem pe Glenn în seara ceea, ceea ce era cam ciudat.

            Auzindu-mă, fiul meu s-a întors încet cu fața către mine fără a mă privi, cu mintea alergându-i nebunește. Ochii priveau fix undeva în spate, iar gura i se mișca la fiecare gând. S-a uitat la mine când a realizat ce s-a petrecut, și-a strâns umerii și s-a ridicat în timp ce îl cuprindea panica:

            Apoi a strigat:

            ”L-am lăsat pe Glenn pe bancheta din spate a mașinii lui Gigi!”

            Gigi, evident, locuia într-un alt stat, ceea ce însemna că ne confruntam cu prima noapte a copilului meu de când era bebeluș – prima noapte din mica lui memorie – fără Glenn în brațele lui.

            Desigur, îl mai pierdusem pe Glenn, dar îl găsisem întotdeauna înainte de culcare, chiar dacă uneori avusesem nevoie de ore întregi de căutare. Altădată, copilul meu ținuse jucăria afară pe fereastra mașinii și din greșeală îi dăduse drumul, așa că Glenn petrecuse un pic de timp la linia galbenă a unei străzi aglomerate.

            Cu toate acestea, nu dormise niciodată fără Glenn.

            Șocul inițial a fost, evident, urmat de curenți electrici de furie care i-au traversat corpușorul. Lovea cu pumnul în aer, strângea din dinți și striga: ”NU DORM FĂRĂ GLENN! NU MĂ CULC PÂNĂ CÂND EL NU E AICI! NU MĂ MAI CULC NICIODATĂ!” Și din nou lovituri cu pumnul în aer, strâns din dinți, câteva răsuciri furioase pe podea.

            În acest moment, soțul meu s-a întors din căutarea lui inutilă și m-a privit, căutând soluții: Ce facem acum, mamă?

            Nu știu dacă privirea pe care i-am aruncat-o reflecta încredere, înțelepciune și claritate, dar, mă credeți sau nu, chiar asta am simțit.

            Pentru că, exact când aveam cea mai mare nevoie, mi-am amintit de analogia cu trenul.

Analogia care mi-a schimbat viața

            Această analogie nu era ceva nou, ci ceva ce învățasem în anii când îmi făceam terapie înainte să am copii, ceva ce auzisem mai mult, ca un clișeu utilizat excesiv. Sincer, mă cam luptasem să o aplic când era vorba de explozia propriilor mele emoții, dar aici, cu copilașul izbindu-se de podea ca un pește scos din apă, mi-a apărut ca fiind singurul răspuns rezonabil.

            Analogia este următoarea:

Emoțiile neplăcute sunt tuneluri,

iar noi suntem trenuri care trecem prin ele.

            Trebuie să trecem prin tot acest întuneric al emoțiilor pentru a ajunge - știați că asta voi spune! – la calmul și lumina pacifică de la capătul tunelului. 

            Sună simplu, dar e mult mai ușor de zis decât de făcut.

 

            Unde greșesc părinții bine intenționați

            Problema este că noi, ca părinți bine intenționați, încercăm adesea să îi oprim pe copii în călătoria lor printr-un tunel emoțional.

            De exemplu, privindu-mi copilul cum se lupta cu furia și tristețea lui și frica de a dormi fără jucăria lui dragă, aș fi putut spune, foarte ușor:

            E vorba doar de o noapte. O să-l recuperăm mâine.

            Avem atâtea alte jucării de pluș, dormi cu una dintre ele în noaptea asta.

            O să fii bine, îți promit.

            Fără îndoială, acestea ar fi fost afirmații adevărate, dar nu ar fi ajutat.

Adesea, când copii noștri se luptă cu un sentiment neplăcut – tristețe, mânie, frică, jenă, singurătate, vinovăție – încercăm să le oferim explicații logice ca să iasă din stările acelea. Le explicăm de ce reacția lor e exagerată sau cum NOI ȘTIM că totul va fi bine până la urmă.

            Încercăm să ne ajutăm copiii, bineînțeles, dar dacă dăm la o parte câteva straturi, cred că vom constata că ceea ce facem de fapt este că încercăm să ne facem PE NOI ÎNȘINE să ne simțim mai bine. Pentru că durerea copiilor noștri NE doare atât de profund și ne face PE NOI să simțim un disconfort acut.

            Noi suntem cei care vrem ca ei să se oprească din plâns cât mai repede – nu ei.

            Revenind la analogie: dacă emoțiile sunt tuneluri și noi suntem trenuri care trec prin ele, atunci trebuie să continuăm să mergem prin tunel până ieșim în partea cealaltă.

            Când noi, adulții, ne confruntăm cu propriile lupte emoționale, încercăm să ieșim din tunel prea devreme – izbindu-ne de pereți, ignorând ecoul de peșteră și întrebându-ne confuzi de ce nu putem vedea încă lumina zilei.

            Uneori ne luptăm cu întunericul, închidem ochii față de el și pretindem pur și simplu că nu suntem deloc în tunel. Sunt bine, mulțumesc.

            Uneori facem o mulțime de alte lucruri – mâncăm înghețată, bem vin, facem cumpărături online, alergăm la maratoane, ne uităm pe Netflix, jucăm jocuri pe telefon sau citim nebunește pe Facebook – pentru a ne distrage de la faptul că suntem în tunel.

            Dar nici unul dintre aceste lucruri nu ne va scoate din tunel, nu-i așa?

            Apoi, când ÎN SFÂRȘIT ne dăm voie să strigăm, să izbim cu pumnii în podea și să plângem bine, dintr-odată ne simțim mult mai bine.

            La fel se întâmplă și cu copiii noștri. Nu putem să-i învățăm vreo ieșire laterală secretă acolo unde nu există o astfel de ieșire. Nu există nici o altă cale de a ieși dintr-o emoție decât prin ea – și este rolul nostru să îi ghidăm să facă asta.

            De aceea, nu i-am spus nici un cuvânt fiului meu. În loc de asta, m-am așezat lângă el în timp ce valurile de furie s-au topit într-un tremur al corpului și a început să plângă. Când am simțit că e bine să fac asta, am început să îi masez ușor spatele – tot fără să vorbesc. A continuat să plângă, iar și iar.  

            Când lacrimile au început să-i șiroiască pe obrăjori, am realizat că tocmai făcusem ceea ce Gordon Neufeld și Gabor Mate numesc “a dansa cu copiii noștri prin lacrimile lor.” În cartea lor Hold On to Your Kids ei scriu:

            “…un părinte trebuie să danseze cu lacrimile copilului lui, cu atitudinea de a lăsa totul să vină si să treacă și cu sentimentul care apare în urma acestui ”a lăsa să treacă”… (Un părinte trebuie) să fie alături de copilul lui când acesta experimentează frustrarea și să îi ofere alinare. Ideea nu este de a-i da o lecție, ci de a lăsa frustrarea să se transforme in tristețe... Mult mai important decât cuvintele noastre este sentimentul copilului că noi suntem acolo cu el, nu împotriva lui.”

            Gândindu-mă la asta, m-am bucurat când copilul meu a început să plângă, pentru că am știut că asta însemna că el își parcurgea tunelul emoțional și nu se blocase în el.

            A plâns, și-a plâns, și-a plâns.

            Până când nu a mai plans.

            Până când s-a ridicat brusc de pe podea, a căutat cu privirea o carte despre câini care obținuseră recorduri mondiale, a scos-o din bibliotecă și a început să o răsfoiască. Ca și cum nimic nu se întâmplase.

            Am tras cu ochiul la ceas. Trecuseră opt minute. 

            Dezvoltarea rezistenței psihice

            Am decis că ar fi OK să-i vorbesc acum, așa că l-am întrebat dacă vrea să facem un plan. I-am spus că știu că o să-i fie greu în noaptea asta, dar ne putem gândi împreună la câteva idei care să-i fie de ajutor.

            (Dacă aș fi sugerat așa ceva cu două minute mai devreme, ar fi EXPLODAT. Dar pentru că am așteptat până când trenul lui a ieșit din tunel, acum era bine.) 

            Fără nici o sugestie din partea mea, copilul meu de 4 ani a ales două animale de pluș cu care să doarmă în acea noapte, apoi m-a întrebat dacă poate să mai citească din încă două cărți înainte de a adormi pentru a face ca seara să fie mai specială.

            Mai târziu, când l-am sărutat de noapte bună și el s-a întors pe-o parte ca să adoarmă, mi-a zis împăcat: ”O să-mi fie bine în noaptea asta.”

            Da, dragul meu copil, o să-ți fie bine.

            Pentru că așa se dezvoltă rezistența psihică.

            Dacă ne-am fi urcat în mașină să ne ducem după Glenn, nu am fi dezvoltat rezistența psihică.

            Nici dacă i-aș fi spus iar și iar că nu e mare lucru, că e doar o noapte fără un animăluț de pluș, nu am fi dezvoltat rezistența psihică. Mesajul ar fi fost că durerea lui nu e valabilă și că luptele lui interioare nu merită luate în serios.

            Dar cum, să stai așa, pur și simplu, alături de el cât timp el trece prin tunelul furiei? Să îl lași să simtă furia și panica și să iasă la suprafață singur? ACEASTA ÎNSEAMNĂ SĂ DEZVOLTĂM REZISTENȚA PSIHICĂ.

            Amintește-ți rolul tău

            Deci data viitoare când copilul tău este profund frustrat, mânios sau supărat, amintește-ți care este de fapt rolul părintelui într-o astfel de situație.

            Rolul părintelui este de:

o                        A oferi alinare cât timp copilul simte frustrarea.

o                        A-l susține când plânge pentru a elibera frustrarea.

o                        A fi empatic cu lupta interioară a copilului

o                        A permite ca lecțiile vieții să fie învățate natural – nu prin predici.

o                        A sprijini călătoria copilului prin tunelul emoțional

            Rolul părintelui NU este de a-l face pe copil să se oprească cât mai repede.

            În acest caz lacrimile sunt un semn de succes parental, nu de eșec.

            Deci, mângâie-ți copilul pe spate și stai alături de el în tăcere. Rămâi cu el în timp ce parcurge tunelul emoțiilor sale. Și fii cu el și atunci când ajunge în cele din urmă la lumina calmă, pacifică, de la capătul tunelului.”

(Sursa: http://pickanytwo.net/the-train-analogy-that-will-change-how-you-see-your-crying-child/#more-6321)

           

Seminarul „Journey Intensive” – in cateva cuvinte

(ENGLISH VERSION OF THIS POST HERE.)

With appreciation to: The Law of attraction coaching, how to use The law of attraction, the Law of attraction

  Intre 29 septembrie - 01 octombrie 2017 Brandon Bays va sustine la Bucuresti seminarul de introducere in metoda „Calatoria”, intitulat „Journey Intensive”

Un om de exceptie, un suflet mare, un profesionist desavarsit – Brandon Bays!

Un program intens de lucru in care participantilor li se predau, atat teoretic, cat si practic, elementele de baza ale metodei de vindecare emotionala „Calatoria” si modulul de abilitati avansate.

O atmosfera relaxata, placuta, in care dam jos mastile pentru a ne dezvalui ceea ce suntem cu adevarat.

Si daca, poate, unii dintre noi, ne-am pus aceste masti pentru ca am crezut ca ceea ce suntem nu e chiar asa grozav, ca e urat, nepotrivit, insuficient de… etc. etc., Brandon Bays ne poarta pe parcursul celor trei zile intr-o „Calatorie” in care:

Ø      ne vindecam ranile emotionale pe care trecutul le-a lasat in sufletul nostru;  

Ø      ne deprindem sa ne acceptam emotiile;

Ø      aflam cum sa ne gestionam tristetea, furia, durerea – in general emotiile dureroase;

Ø      invatam sa iertam;

Ø      aflam, incusiv prin experienta directa, ca, in esenta, sufletul fiecaruia dintre noi e tesut din tot ce e mai frumos pe lume: bunatate, adevar, iubire, acceptare neconditionata, lumina, pace, libertate, puritate.

Brandon Bays revine in Romania pentru a sustine Seminarul „Journey Intensive” intre 29 septembrie - 1 octombrie 2017! 

Pentru detalii si inscrieri APASA AICI.   

Mesajele ascunse în jucăriile de azi

Când vrei să-i faci o bucurie puiului tău îi cumperi o jucărie. Dacă altădată alegerea era un prilej de relaxare şi bucurie, acum ai nevoie de un plus de atentie: printre ofertele variate ale magazinelor se pot strecura capcane pentru psihicul în formare al celui mic, cu efecte deloc de neglijat. Iată ce trebuie să ştii.

Învăţarea involuntară
Prin jocuri şi imaginaţie copiii îşi dezvoltă funcţiile cognitive care vor putea fi ulterior aplicate în versiunea adultă a jocurilor pe care le joacă. De exemplu, în jocul „de-a piaţa” cei mici îşi dezvoltă astfel abilităţi complexe – de la cele de calcul până la sortarea produselor după culoare sau mărime. Astfel, copiii învaţă fără a şti că învaţă, într-un mod ce le face plăcere.

Cutii goale versus Jaguare
În ultima jumătate de secol jucăriile pentru copii s-au schimbat enorm de mult. Cu 20 de ani în urmă era ceva normal să vezi copiii jucându-se cu cutii goale care puteau deveni la voinţă nave spaţiale, maşini de curse, corturi sau o întreagă lume.

Copiii de azi nu se mai joacă cu cutii goale. Tehnologia avansată le permite părinţilor să le cumpere maşini de curse şi alte versiuni miniaturale ale lumii. Un copil de 5 ani nu mai trebuie să-şi pună imaginaţia la încercare pentru a merge în vizită la vecini într-o maşină închipuită sau încropită din cine ştie ce materiale – pentru că are ocazia să meargă într-un vehicul pe bază de baterie, mini-replică a unui Jaguar. Confortabil, desigur, dar confortul nu e tocmai indicat dezvoltării mentale – care are nevoie de provocări, întrebări, curiozităţi, explorări…

Dublul risc
În cartea sa "The Importance of Play" Bruno Bettelheim arată că jucăriile complexe, gata făcute, prezintă o dublă problemă:
1. Imaginaţia copilului nu mai e stârnită prin joc şi
2. Copilul nu mai e un creator activ, ci consumator pasiv.

Desigur, a conduce o maşină de mic îi formează anumite deprinderi copilului. Dar la un nivel mai profund cei mici nu mai pun pe primul plan jocul de dragul jocului – ceea ce i-ar incita, le-ar stârni curiozitatea, conexiunile inedite de idei, le-ar dezvolta creativitatea.
În loc de toate acestea, copiii iau totul de-a gata, ba chiar caută deja „branduri”, pun valoare doar pe preţ şi gradul de noutate al produsului. Cu alte cuvinte, creativitatea se toceşte, iar valoarea materială trece pe primul plan.

Dacă acum câţiva ani un simplu băţ putea deveni o baghetă magică, iar cel ce o folosea îşi antrena astfel imaginaţia, azi găseşti tot felul de baghete la raioanele de jucării. Pentru că primeşte totul de-a gata, copilul înghite „pe nemestecate” ceea ce-i oferă mediul şi are mult mai puţine şanse de a-şi dezvolta bogăţia şi libertatea interioară.

Jucăriile violente
Gradul ridicat de violenţă al jucăriilor constituie un alt factor de risc. A trecut deja un secol (!) de când cercetările lui Albert Bandura au arătat că la copii modelul de agresivitate naşte acelaşi gen de comportament. Copiii au fost puşi atunci să vizioneze piese de teatru cu actori care băteau păpuşi. Efectul imediat a fost că toţi copiii şi-au bătut păpuşile.
Totuşi, în continuare, marea majoritate a filmelor pe care le vedem la TV prezintă mult prea multe scene agresive. Efectul? Îl vedem pe stradă şi la ştiri. Ce trebuie să se mai întâmple pentru ca desenele animate să înceapă să ofere modele pozitive de gestionare a situaţiilor, astfel încât cei mici să înveţe de timpuriu strategii sănătoase de adaptare?

Jocul sănătos
Jocul sănătos este cel în care copilul:
- se distrează, se adaptează şi creează;
- îşi pune mintea la contribuţie, caută soluţii diverse;
- rămâne cu o concluzie constructivă despre el, despre cei din jur şi despre viaţă;
- învaţă reguli şi valori pozitive, de genul: nu trişa, nu abandona, nu renunţa, pe care el le va putea aplica mai târziu în viaţă. (Mulţi părinţi îmi spun: „Dacă îl învăţ să se guverneze după valori curate, o să îl calce toţi pe bătătură!” Nu este adevărat. Pe termen lung, chiar dacă societatea pare să se degradeze din punct de vedere moral, câştigă tot oamenii care se ghidează după valori frumoase, curate. Pentru aceasta, doar întreabă-te: Cu cine ai vrea să lucrezi, să faci un parteneriat: cu cineva care ştie să dea din coate, chiar să calce pe cadavre (inclusiv pe al tău!) pentru „a ajunge sus”, sau cu cineva care ştie că e loc pentru toată lumea pe planetă, se respectă pe sine şi pe ceilalţi, are bun simţ, e cinstit şi corect?)

Ce faci când copilul e expus
Iar când, ca părinte, îţi vezi copilul jucând un joc cu un mesaj periculos, supervizează-l. Asigură-te că el extrage un mesaj util pentru dezvoltarea lui intelectuală, emoţională, morală, spirituală. Iar dacă mesajul este nociv şi nu poţi evita expunerea copilului la acel joc, explică-i că acela e doar un joc, arată-i diferenţa între joc şi realitate.
De exemplu, un copil câştigă cu atât mai multe puncte într-un joc pe computer cu cât omoară mai multe fiinţe. În urma unui astfel de joc, în mintea lui el poate tinde să se considere cu atât mai „tare”, cu cât îi bate pe mai mulţi copii. Rezultatul va fi o atitudine agresivă care îi va aduce respingere din partea celorlalţi. Mai ales dacă puiul tău are sub 10 ani (vârstă până la care gândirea copilului rămâne ancorată strict în plan concret), va trebui să îi explici de ce nu trebuie să păstreze aceeaşi atitudine şi în viaţa reală şi care vor fi consecinţele dacă se poartă astfel.
Ştiu, eşti ocupat cu serviciul, dar acesta nu e un motiv să laşi formarea personalităţii copilului tău la voia producătorilor de jucării – care, în dorinţa de a-şi vinde produsul îl vor face cât mai senzaţional, pentru a stârni emoţii şi a atrage copilul, dar, prea rar se vor gândi la efectul pe termen lung asupra copilului.

Psihologie pentru producători
În aceste condiţii, ar fi mai mult decât indicat ca şi cei ce produc jucării să înveţe puţină psihologie a dezvoltării pentru a realiza impactul muncii lor asupra micilor clienţi. Pentru că piticii de azi vor transpune în viaţă, la vârsta adultă, realitatea în miniatură pe care ei o experimentează acum în joc. Deci ca viitorul să „sune bine” şi să arate luminos, e nevoie de o atenţie sporită acordată jucăriilor pe care le cumpărăm pentru ei.

Dar se poate şi altfel…
Influenţa profundă pe care jocurile o pot avea asupra minţii şi corpului celor mici, de data aceasta în bine, este evidenţiată şi de o descoperire uimitoare a medicilor japonezi. Aceştia au constatat că, jucând un joc 3D pe computer care combate cancerul, câteva zeci de copii bolnavi de cancer au reuşit să învingă boala (!!!), împuşcând celulele cancerigene din organism şi activând capacităţile naturale ale organismului de a anihila boala.
Realizat de Yuko Oda şi Dave Kristula, jocul pentru computer "Re-Mission", acum disponibil gratuit si pe Internet, îi pune pe bolnavi în postura unui mic nanobot, numit Roxxi, care intră în organism şi începe să distrugă toate celulele bolnave. Fiecare din cele 20 de misiuni îl poziţionează pe jucător în corpuri diferite, infectate cu forme diferite de cancer. Conceput ca un joc de acţiune, "Re-Mission" le pune la dispoziţie jucătorilor un arsenal complet de arme cu ajutorul cărora pot fi curăţate organele atacate de celulele distrugătoare.
"Este foarte important faptul că pacienţii conştientizează prin joc procesul de vindecare. Acest lucru asumat mental poate avea rezultate incredibile în lupta cu boala. De cele mai multe ori, organismul este slăbit în perioada tratamentului din cauza descurajării, iar "Re-Mission" nu permite tocmai acest lucru să se întâmple", a declarat unul din creatorii jocului. Rolul jocului este de a completa terapia cu o stare psihică propice vindecării, cu atât mai mult cu cât pacienţii intră în contact "direct" cu tratamentul, "împrietenindu-se" cu celulele dendridice, celulele de tip T şi plateletele, esenţiale în lupta contra cancerului.
Aşa da!

Cum să creşti un copil creativ

Nevoia de creativitate
Poate te întrebi de ce are nevoie copilul tău de creativitate – şi nu mă refer doar la faptul că ştie să picteze pereţii sau are talent la muzică, ci la abilitatea de a genera noul din te miri ce. Aşa că răspunsul devine evident: trăim într-o lume în care schimbările se succed cu o viteză uimitoare, astfel încât avem mai mult ca oricând nevoie să ne dezvoltăm capacitatea de adaptare la noi şi noi experienţe.

Devine imperios necesar să ne flexibilizăm schemele de acţiune şi de interacţiune cu ceilalţi pentru a putea face faţă unui mediu atât de nestatornic. Cu cât mai de timpuriu, cu atât mai bine. Aşa că, dacă vrei să-ţi susţii copiii şi să-i pregăteşti adecvat pentru viitor, cultivarea creativităţii lor devine indispensabilă.

Prin actele creative puiul tău îşi dezvoltă curajul şi dobândeşte mai multă încredere în el. Creând, copilul îşi conştientizează şi conturează interesele şi aptitudinile, se diferenţiază de ceilalţi, îşi defineşte unicitatea. Cât e mic, e fericit să fie flexibil, spontan şi să experimenteze lucruri noi. Iar dacă acum îi antrenezi creativitatea, la vârsta adultă va avea de beneficiat în toate domeniile – personal, relaţional, profesional etc.

Iată ce ai de făcut:

Fii independent şi activ!
Eşti modelul numărul 1 pentru cel mic, eroul lui. În consecinţă, dacă vrei să fii părintele unui… viitor Einstein, nu-ţi bloca emoţiile. Trăieşte cât mai în acord cu ceea ce simţi - fără a te preocupa excesiv de „imaginea” pe care trebuie să o afişezi - cultivă interese diverse, atât în casă, cât şi în afara ei. Practică-ti hobby-urile, citeşte, informează-te, fii curios şi interesat de ce se petrece în jurul tău. Copilul tău va primi astfel mesajul că toate aceste activităţi sunt importante şi le va duplica în propriile lui acţiuni.

Redevino copil!
Brâncuşi spunea că „atunci când am încetat să mai fim copii am murit de mult”. Iar Einstein a răspuns la întrebarea „Ce înseamnă geniul?” … scoţând limba!!! Aşa că… joacă-te cu cei mici! Beneficiile sunt multiple - de ambele părţi. Ei se bucură sa te aibă alături. Simt că sunt importanţi, că înseamnă ceva pentru mama sau tata. In joc, lasă-i să-ţi spună cum văd ei lucrurile. Poţi avea surprize minunate şi vă puteţi amuza copios împreună. În plus, adultului obosit din tine care vine acasă după opt ore de muncă istovitoare îi va prinde foarte bine o astfel de metodă de „relaxare activă”.

Intimitate şi încredere
Nu-l controla obsesiv. Doar arată-i când greşeşte şi utilizează erorile pe care le face ca oportunităţi de a-l învăţa câte ceva despre viaţă. Respectă-i spaţiul personal, nu da buzna în camera lui. Protejează-i intimitatea – are nevoie de ea pentru a genera noul. Nu-l cicăli. De obicei, părinţii îşi cicălesc copiii pentru că se tem de consecinţele acţiunilor acestora. Nu te îngrijora excesiv când el/ea îşi asumă riscuri. Pe măsură ce creşte, învaţă-l să-şi asume tot mai mult responsabilitatea pentru ceea ce face. În felul acesta, el îşi măsoară forţele de a se adapta la diferite cerinţe.

Valori în loc de reguli
Copilul tău are nevoie de reguli ca să-şi formeze o structură mentală care să-i permită adaptarea la lume. Important este ca aceste reguli să nu fie prea multe, iar copilul să aibă totuşi spaţiu pentru a putea găsi singur soluţii şi a avea iniţiative, fără a se teme de posibile consecinţe negative. Încă din 1987 studiile asupra copiilor creativi au arătat că părinţii acestora impuneau doar câteva reguli ce trebuiau respectate cu stricteţe, cum ar fi cele legate de numărul de ore de studiu sau ora de culcare. În schimb, ofereau un set de valori clare care să îi ajute pe copii să distingă între bine şi rău şi se comportau ei înşişi în acord cu ele. Cei mici puteau astfel să aleagă singuri cele mai adecvate comportamente conform acelui set de valori. Surprinzător, părinţii copiilor înalt creativi au observat că aveau extrem de puţine probleme cu disciplina.

Realizări în loc de note
Învaţă sa apreciezi calităţile copilului şi nu notele cu care e evaluat. Dacă pui notele mai presus de orice, micul elev va concluziona că valoarea sa se limitează la note, aşa că notele mici îl vor inhiba şi speria. Ori, teama şi creativitatea sunt incompatibile. Teresa Amabile, specialist în domeniul creativităţii, arată că: „Părinţii copiilor creativi au o adâncă evlavie fata de realizările copiilor lor. Ei îşi încurajează copiii sa facă tot ce se poate pentru a duce la capăt şi a realiza lucruri deosebite.”

Respect pentru pitici
Copiii creativi au în general părinţi care îi respectă ca individualităţi distincte, unice, ceea ce îi ajută pe copii să-şi dezvolte stima de sine şi încrederea în capacităţile proprii. Cei mici au tendinţa de a copia inconştient atitudinea pe care o avem faţă de ei. Dacă îi neglijezi, cand vor deveni adulţi se vor neglija. Dacă îi vei proteja excesiv vor ajunge să considere că lumea e un loc periculos şi că au nevoie mereu de cineva mai puternic să le fie în preajmă ca să se descurce în viaţă. Dacă ai încredere în ei, vor avea şi ei. Dacă îi respecţi, se vor respecta.

Râzi!
Cu copilul, nu de el. A face haz de necaz şi a nu lua totul prea în serios, a şti să râzi de tine şi de limitele tale te ajută să vezi dincolo de situaţia în care te afli şi să te adaptezi mai eficient la ea. În plus, umorul provine din asociaţii neobişnuite de idei care schimbă perspectiva şi piticul tău va profita de ele pentru a-şi dezvolta spontaneitatea. Studiile de specialitate arată că părinţii copiilor creativi glumesc des, se joacă, se amuză şi construiesc momente în care toată familia „dă în mintea copiilor”.
Adică, dau jos măştile şi se bucură pur si simplu de viaţă! Ceea ce vă doresc tuturor!

Cum să-ţi educi copilul în funcţie de temperament

Temperamentul este ceea ce observăm prima dată la un copil, “firea” lui, după cum se spune în popor. Există patru tipuri temperamentale pe care le poţi observa la copii. Iată cum trebuie să-i abordezi pentru a-i ajuta să-şi scoată la iveală potenţialul şi să şi-l valorifice la maxim.

COPILUL SANGVINIC – Micul actor
Are nevoie de "cei patru A": atentie, aprobare, afectiune, acceptare. E curios, îndrăzneţ, entuziast, inventiv. Îi place să se distreze şi-i va antrena şi pe ceilalţi în aventurile sale pline de culoare şi amuzament. Este foarte creativ şi are nevoie permanent de un public – el se simte mereu pe scenă. E sufletul petrecerilor şi va atrage întotdeauna atenţia de care are nevoie. Defectele lui: detestă detaliile, rutina şi activităţile monotone. Adesea devine prea vorbăreţ şi îi poate obosi pe cei din jur cu cererile sale de atenţie. E uşor de distras şi uituc. Nu luaţi de bune tot ce vă spune: adesea îşi înfloreşte povestirile, pentru a le face mai atractive. Trece uşor de la o stare la alta.

Cum să te porţi cu el
Viaţa alături de acest copil e plină de farmec, culoare şi, mai ales sunet – pentru că are mereu ceva de povestit, de întrebat. Va trebui însă supravegheat să îşi respecte promisiunile şi să termine ce a început. Pentru că vorbeşte mult, are nevoie să conştientizeze efectele pe care le au spusele lui asupra celorlalţi, aşa că pune-l să observe şi să-şi controleze impulsul de a pălăvrăgi. Lasă-i spaţiu pentru a se distra – e vital pentru el, dar învaţă-l că uneori va avea nevoie şi de aspectul „serios” al vieţii. Educă-i empatia şi atenţia faţă de nevoile celorlalţi pentru că adesea e atât de preocupat de spectacolul pe care îl dă în faţa lumii încât devine egocentric. Arată-i că, asemenea lui, şi alţi copii au nevoie de atenţie şi că va trebui să împartă „spectatorii” şi cu ceilalţi.

COPILUL MELANCOLIC – Micul geniu
Este un copil sensibil, profund, cu o viaţă interioară bogată. Este înclinat spre artă şi are talent pentru diferitele forme ale acesteia. De obicei evită preocupările triviale, fiind puţin „elitist”. Are nevoie de spaţiu personal, siguranţă şi stabilitate. Se va izola de fraţii mai zgomotoşi sau dezordonaţi şi va cere sprijin părinţilor. Este de obicei mai tăcut, dar acesta e un indiciu de profunzime interioară în cazul lui. Are nevoie de sensibilitate, empatie, linişte şi, mai ales, ORDINE. E foarte organizat şi curat. Dezvoltă ataşamente profunde, de lungă durată. Este compasiv şi sufletist.

Cum să te porţi cu el
Acest copil îţi va arăta latura profundă a vieţii. Îl poţi ajuta enorm dacă îi faci viaţa previzibilă: explică-i de fiecare dată unde mergeţi, ce o să faceţi, cât o să rămâneţi acolo şi îl vei vedea că e mult mai relaxat. Poate fi foarte confuz dacă nu ştie ce urmează în orarul lui, aşa că va fi nevoie să i-l prezinţi. Va trebui să îl înveţi să tolereze imperfecţiunea, pentru că el pretinde ca totul să fie aranjat „la dungă”, iar oamenii să fie corecţi după toate standardele. Aceasta îl poate duce la criticism. Ca urmare, ceilalţi îl vor respinge, întrucât cui îi place să aibă alături un tiran? Aşa că va trebui să înveţe să ierte şi să iubească oamenii cu tot cu neajunsurile lor. Pentru aceasta învaţă-l să diferenţieze între persoană şi comportament: persoana se acceptă necondiţionat, defectul se corectează.

COPILUL COLERIC – Micul şef
Micul şef are excelente abilităţi organizatorice fără de care lumea ar fi în haos. El pare să ştie aceasta încă de la naştere şi pândeşte încă din leagăn momentul când va prelua puterea de la părinţi. Pentru el problema nu e dacă va fi în frunte, ci când. Are nevoie să i se aprecieze realizările şi să aibă unde să-şi manifeste calităţile de lider. Doreşte întotdeauna să aibă controlul asupra a ceva – de la camera proprie până la animalele de casă sau locul lui în bancă sau în clasamentul de la şcoală. Vrea să fie el cel care stabileşte regulile. Pretinde ca toţi, (atenţie, inclusiv adulţii!), să îi fie recunoscători pentru că el îi conduce şi le arată cum ar trebui să stea lucrurile. Are o voinţă puternică, e orientat spre succes şi testează limitele tuturor – e într-o permanentă expansiune a teritoriului propriu.

Cum să te porţi cu el
Încurajează-l să observe ierarhiile din societate şi să îşi stabilească reguli pentru activităţile proprii, dar nu şi pentru adulţii din jur cărora vrea adesea să le stabilească programul. E nevoie de multă fermitate şi seriozitate în a-i stabili limitele, pentru că el tinde să le neglijeze, vrând cu orice preţ să se impună. Adesea va reuşi aceasta, pentru are gustul lucrului bine făcut. Nu e prea receptiv la nevoile celor din jur, aşa că va trebui educat să observe reacţiile celorlalţi la acţiunile sale şi să înceteze să le mai facă pe cele care produc suferinţă. Ajută-l să-şi dezvolte compasiunea – altfel va ajunge în vârful ierarhiei sociale, dar va fi singur. Cultivă-i generozitatea – învaţă-l să dea celor care au mai puţin ca el. În acest fel te asiguri că puterea spre care aspiră cel mic e echilibrată de deschiderea inimii.

COPILUL FLEGMATIC – Micul ascultător
Personalitate liniştită, care ia viaţa aşa cum e, acest copil e o binecuvântare pentru cei din jur. Este o prezenţă plăcută, drăgălaşă şi reconfortantă, genul care îi ascultă pe toţi. Atenţie, însă, nu ştie să îşi exprime nevoile! Urăşte conflictele şi tânjeşte după armonie şi tăcere. Nu-i place să ia iniţiative, să-şi asume responsabilităţi sau să se confrunte cu cineva. Fiind atât de liniştit, va fi uşor să treacă neobservat şi poate creşte cu sentimentul că nimănui nu-i pasă de el. Renunţă prea uşor la ceea ce are de făcut, de parcă ar fi mereu în aşteptarea unui motiv pentru a NU face ceva. În schimb, dacă se încăpăţânează într-o atitudine, poate dovedi o voinţă de fier.

Cum să te porţi cu el
Laudă-i felul delicat de a se purta cu ceilalţi şi grija pentru cei aflaţi la nevoie. Ajută-l să se mobilizeze, pentru că altfel poate rămâne toată viaţa într-o condiţie inferioară celei pe care o merită, doar pentru că nu trece la acţiune. Învaţă-l să-şi asume responsabilităţi, încredinţându-i sarcini de dificultate crescândă încă de la vârste mici. Nu-i stârni încăpăţânarea. Mai bine susţine-l să-şi găsească singur motivele pentru care e bine să înceapă sau să continue o activitate. Ajută-l să înţeleagă beneficiile activităţii, pentru că riscă să devină leneş şi nemotivat, aşteptând ca alţii să facă totul în locul lui.

Cea mai buna metoda de educare a copiilor

Cand privesc în urmă, la anii copilăriei, îmi amintesc că una dintre marile mele uimiri, care îmi crea confuzie mentală şi o stare neplăcută de neîncredere în oameni era faptul că unii dintre „oamenii mari” din jurul meu spuneau una şi făceau exact pe dos.

Am aflat ulterior proverbul: „Fă ce spune popa, nu ce face popa”, dar chiar şi azi apreciez mult mai mult oamenii care spun ce gândesc şi care nu fac promisiuni dacă nu sunt siguri că le pot respecta. Pe scurt, îmi plac oamenii care se comportă după cum vorbesc.

Acum câtva timp a venit la mine în cabinet Anca – o fetiţă de 7 ani, însoţită de mama ei. Motivul: avea coşmaruri, era agitată, certăreaţă (spunea mama ei) şi temătoare. Îi era frică să recunoască atunci când greşea sau lua note mici.

Am bănuit imediat că ceva din mediul fetiţei o menţinea într-o permanentă tensiune. Nu mi-a luat mult timp să identific cauza temerilor şi agresivităţii ei: un bunic care o iubea mult, în felul lui, dar care o ironiza ori de câte ori nu făcea ceva bine. Şi cum la această vârstă încă multe lucruri nu ies bine chiar din prima, Anca era supusă zilnic tirului de întrebări, sugestii, ironii din partea lui. În plus, bunicul se îmbăta destul de des şi ţipa la toată casa, iar Anca stătea cu mâinile la urechi când aveau loc astfel de episoade.

Nu există psihoterapie a copilului fără intervenţie în mediul în care se dezvoltă copilul. Simptomele Ancăi erau clar efecte ale traiului în aceste condiţii. Trebuia să lucrez cu bunicul – dar, evident, el nu dorea să vorbească cu nici un psiholog.
Aşa că, după ce am discutat cu mama, singura din familie care dorea să afle ce e de făcut, am învăţat-o pe Anca să-şi modifice modul de a gândi, să-şi exprime emoţiile şi să ceară ajutor.

Am folosit la un moment al terapiei şi o tehnică de relaxare folosită în managementul stresului. În timpul relaxării s-a tot mişcat: corpul ei micuţ se răsucea, se mişca, respira greu, ofta. Abia spre sfârşitul procedeului am observat că respiraţia i se liniştise şi a reuşit să rămână nemişcată câteva clipe.

Cauza principală a agitaţiei şi nervozităţii fetiţei se afla în mediul în care trăia. Nu-i poţi cere unui copil să fie relaxat dacă o faci pe un ton răstit: efectul va fi exact opus.

La fel, când părintele ţine celor mici o predică frumoasă şi corectă moralmente despre cât de dăunător este să minţi, iar apoi, când sună cineva la uşă, îi trimite să spună că el nu e acasă, ce crezi că vor reţine copiii? Desigur, faptele, nicidecum vorbele.

Aceeaşi idee e prezenta si intr-o povestioară draguta scrisă de o tiză de-a mea, Patricia Fripp:

„Era o sâmbătă după-amiază însorită în Oklahoma. Prietenul meu, Bobby Lewis, îşi ducea cei doi băieţei să joace mini-golf. S-a dus la vânzătorul de bilete şi i-a spus: „cât costă biletul?” Tânărul i-a răspuns: „3 dolari pentru dumneavoastră şi 3 dolari pentru copiii mai mari de 6 ani. Pentru cei mai mici de 6, intrarea e gratuită. Câţi ani au?”

Bobby spuse: „Avocatul are 3, iar doctorul 7, deci cred că îţi datorez 6 dolari.” Omul de la tejghea i-a spus: „hei, domnule, ai câştigat la loterie sau ce? Ai fi putut să economiseşti 3 dolari. Ai fi putut să-mi spui că băiatul cel mare are 6 ani; oricum nu aş fi avut cum să-mi dau seama.” Bobby răspunse: „Da, e adevărat, dar şi-ar fi dat seama copiii.””

„În momente de încercări”, concluziona autoarea, „morala contează mai mult ca niciodată. Fiţi siguri că sunteţi un exemplu bun pentru cei cu care lucraţi sau cu care trăiţi.”