Analogia cu trenul care-ți va schimba modul în care te porți cu copilul când plânge

Am tradus aici un articol despre o mamă care abordeaza sănătos emoțiile neplăcute ale copilului ei aflat într-un moment de stres. 

”Fiul meu de 4 ani se băgase în pat și se așezase cu fața la perete când mi-a pus marea întrebare:

            ”Unde e Glenn?”

            Tonul lui făcea ca întrebarea să sune ca un detaliu nesemnificativ, dar eu știam exact despre ce e vorba. Glenn era tocmai opusul a ceva nesemnificativ – un drăguț tigrișor de pluș cu care fiul meu dormea încă de când a putut să țină pentru prima oară ceva în brațe.

            Soțul meu s-a oferit să coboare scările pentru a-l căuta, iar eu am comentat absentă că nu-l văzusem pe Glenn în seara ceea, ceea ce era cam ciudat.

            Auzindu-mă, fiul meu s-a întors încet cu fața către mine fără a mă privi, cu mintea alergându-i nebunește. Ochii priveau fix undeva în spate, iar gura i se mișca la fiecare gând. S-a uitat la mine când a realizat ce s-a petrecut, și-a strâns umerii și s-a ridicat în timp ce îl cuprindea panica:

            Apoi a strigat:

            ”L-am lăsat pe Glenn pe bancheta din spate a mașinii lui Gigi!”

            Gigi, evident, locuia într-un alt stat, ceea ce însemna că ne confruntam cu prima noapte a copilului meu de când era bebeluș – prima noapte din mica lui memorie – fără Glenn în brațele lui.

            Desigur, îl mai pierdusem pe Glenn, dar îl găsisem întotdeauna înainte de culcare, chiar dacă uneori avusesem nevoie de ore întregi de căutare. Altădată, copilul meu ținuse jucăria afară pe fereastra mașinii și din greșeală îi dăduse drumul, așa că Glenn petrecuse un pic de timp la linia galbenă a unei străzi aglomerate.

            Cu toate acestea, nu dormise niciodată fără Glenn.

            Șocul inițial a fost, evident, urmat de curenți electrici de furie care i-au traversat corpușorul. Lovea cu pumnul în aer, strângea din dinți și striga: ”NU DORM FĂRĂ GLENN! NU MĂ CULC PÂNĂ CÂND EL NU E AICI! NU MĂ MAI CULC NICIODATĂ!” Și din nou lovituri cu pumnul în aer, strâns din dinți, câteva răsuciri furioase pe podea.

            În acest moment, soțul meu s-a întors din căutarea lui inutilă și m-a privit, căutând soluții: Ce facem acum, mamă?

            Nu știu dacă privirea pe care i-am aruncat-o reflecta încredere, înțelepciune și claritate, dar, mă credeți sau nu, chiar asta am simțit.

            Pentru că, exact când aveam cea mai mare nevoie, mi-am amintit de analogia cu trenul.

Analogia care mi-a schimbat viața

            Această analogie nu era ceva nou, ci ceva ce învățasem în anii când îmi făceam terapie înainte să am copii, ceva ce auzisem mai mult, ca un clișeu utilizat excesiv. Sincer, mă cam luptasem să o aplic când era vorba de explozia propriilor mele emoții, dar aici, cu copilașul izbindu-se de podea ca un pește scos din apă, mi-a apărut ca fiind singurul răspuns rezonabil.

            Analogia este următoarea:

Emoțiile neplăcute sunt tuneluri,

iar noi suntem trenuri care trecem prin ele.

            Trebuie să trecem prin tot acest întuneric al emoțiilor pentru a ajunge - știați că asta voi spune! – la calmul și lumina pacifică de la capătul tunelului. 

            Sună simplu, dar e mult mai ușor de zis decât de făcut.

 

            Unde greșesc părinții bine intenționați

            Problema este că noi, ca părinți bine intenționați, încercăm adesea să îi oprim pe copii în călătoria lor printr-un tunel emoțional.

            De exemplu, privindu-mi copilul cum se lupta cu furia și tristețea lui și frica de a dormi fără jucăria lui dragă, aș fi putut spune, foarte ușor:

            E vorba doar de o noapte. O să-l recuperăm mâine.

            Avem atâtea alte jucării de pluș, dormi cu una dintre ele în noaptea asta.

            O să fii bine, îți promit.

            Fără îndoială, acestea ar fi fost afirmații adevărate, dar nu ar fi ajutat.

Adesea, când copii noștri se luptă cu un sentiment neplăcut – tristețe, mânie, frică, jenă, singurătate, vinovăție – încercăm să le oferim explicații logice ca să iasă din stările acelea. Le explicăm de ce reacția lor e exagerată sau cum NOI ȘTIM că totul va fi bine până la urmă.

            Încercăm să ne ajutăm copiii, bineînțeles, dar dacă dăm la o parte câteva straturi, cred că vom constata că ceea ce facem de fapt este că încercăm să ne facem PE NOI ÎNȘINE să ne simțim mai bine. Pentru că durerea copiilor noștri NE doare atât de profund și ne face PE NOI să simțim un disconfort acut.

            Noi suntem cei care vrem ca ei să se oprească din plâns cât mai repede – nu ei.

            Revenind la analogie: dacă emoțiile sunt tuneluri și noi suntem trenuri care trec prin ele, atunci trebuie să continuăm să mergem prin tunel până ieșim în partea cealaltă.

            Când noi, adulții, ne confruntăm cu propriile lupte emoționale, încercăm să ieșim din tunel prea devreme – izbindu-ne de pereți, ignorând ecoul de peșteră și întrebându-ne confuzi de ce nu putem vedea încă lumina zilei.

            Uneori ne luptăm cu întunericul, închidem ochii față de el și pretindem pur și simplu că nu suntem deloc în tunel. Sunt bine, mulțumesc.

            Uneori facem o mulțime de alte lucruri – mâncăm înghețată, bem vin, facem cumpărături online, alergăm la maratoane, ne uităm pe Netflix, jucăm jocuri pe telefon sau citim nebunește pe Facebook – pentru a ne distrage de la faptul că suntem în tunel.

            Dar nici unul dintre aceste lucruri nu ne va scoate din tunel, nu-i așa?

            Apoi, când ÎN SFÂRȘIT ne dăm voie să strigăm, să izbim cu pumnii în podea și să plângem bine, dintr-odată ne simțim mult mai bine.

            La fel se întâmplă și cu copiii noștri. Nu putem să-i învățăm vreo ieșire laterală secretă acolo unde nu există o astfel de ieșire. Nu există nici o altă cale de a ieși dintr-o emoție decât prin ea – și este rolul nostru să îi ghidăm să facă asta.

            De aceea, nu i-am spus nici un cuvânt fiului meu. În loc de asta, m-am așezat lângă el în timp ce valurile de furie s-au topit într-un tremur al corpului și a început să plângă. Când am simțit că e bine să fac asta, am început să îi masez ușor spatele – tot fără să vorbesc. A continuat să plângă, iar și iar.  

            Când lacrimile au început să-i șiroiască pe obrăjori, am realizat că tocmai făcusem ceea ce Gordon Neufeld și Gabor Mate numesc “a dansa cu copiii noștri prin lacrimile lor.” În cartea lor Hold On to Your Kids ei scriu:

            “…un părinte trebuie să danseze cu lacrimile copilului lui, cu atitudinea de a lăsa totul să vină si să treacă și cu sentimentul care apare în urma acestui ”a lăsa să treacă”… (Un părinte trebuie) să fie alături de copilul lui când acesta experimentează frustrarea și să îi ofere alinare. Ideea nu este de a-i da o lecție, ci de a lăsa frustrarea să se transforme in tristețe... Mult mai important decât cuvintele noastre este sentimentul copilului că noi suntem acolo cu el, nu împotriva lui.”

            Gândindu-mă la asta, m-am bucurat când copilul meu a început să plângă, pentru că am știut că asta însemna că el își parcurgea tunelul emoțional și nu se blocase în el.

            A plâns, și-a plâns, și-a plâns.

            Până când nu a mai plans.

            Până când s-a ridicat brusc de pe podea, a căutat cu privirea o carte despre câini care obținuseră recorduri mondiale, a scos-o din bibliotecă și a început să o răsfoiască. Ca și cum nimic nu se întâmplase.

            Am tras cu ochiul la ceas. Trecuseră opt minute. 

            Dezvoltarea rezistenței psihice

            Am decis că ar fi OK să-i vorbesc acum, așa că l-am întrebat dacă vrea să facem un plan. I-am spus că știu că o să-i fie greu în noaptea asta, dar ne putem gândi împreună la câteva idei care să-i fie de ajutor.

            (Dacă aș fi sugerat așa ceva cu două minute mai devreme, ar fi EXPLODAT. Dar pentru că am așteptat până când trenul lui a ieșit din tunel, acum era bine.) 

            Fără nici o sugestie din partea mea, copilul meu de 4 ani a ales două animale de pluș cu care să doarmă în acea noapte, apoi m-a întrebat dacă poate să mai citească din încă două cărți înainte de a adormi pentru a face ca seara să fie mai specială.

            Mai târziu, când l-am sărutat de noapte bună și el s-a întors pe-o parte ca să adoarmă, mi-a zis împăcat: ”O să-mi fie bine în noaptea asta.”

            Da, dragul meu copil, o să-ți fie bine.

            Pentru că așa se dezvoltă rezistența psihică.

            Dacă ne-am fi urcat în mașină să ne ducem după Glenn, nu am fi dezvoltat rezistența psihică.

            Nici dacă i-aș fi spus iar și iar că nu e mare lucru, că e doar o noapte fără un animăluț de pluș, nu am fi dezvoltat rezistența psihică. Mesajul ar fi fost că durerea lui nu e valabilă și că luptele lui interioare nu merită luate în serios.

            Dar cum, să stai așa, pur și simplu, alături de el cât timp el trece prin tunelul furiei? Să îl lași să simtă furia și panica și să iasă la suprafață singur? ACEASTA ÎNSEAMNĂ SĂ DEZVOLTĂM REZISTENȚA PSIHICĂ.

            Amintește-ți rolul tău

            Deci data viitoare când copilul tău este profund frustrat, mânios sau supărat, amintește-ți care este de fapt rolul părintelui într-o astfel de situație.

            Rolul părintelui este de:

o                        A oferi alinare cât timp copilul simte frustrarea.

o                        A-l susține când plânge pentru a elibera frustrarea.

o                        A fi empatic cu lupta interioară a copilului

o                        A permite ca lecțiile vieții să fie învățate natural – nu prin predici.

o                        A sprijini călătoria copilului prin tunelul emoțional

            Rolul părintelui NU este de a-l face pe copil să se oprească cât mai repede.

            În acest caz lacrimile sunt un semn de succes parental, nu de eșec.

            Deci, mângâie-ți copilul pe spate și stai alături de el în tăcere. Rămâi cu el în timp ce parcurge tunelul emoțiilor sale. Și fii cu el și atunci când ajunge în cele din urmă la lumina calmă, pacifică, de la capătul tunelului.”

(Sursa: http://pickanytwo.net/the-train-analogy-that-will-change-how-you-see-your-crying-child/#more-6321)