Secretul lipsa din "The Secret" (II)

Greşeli posibile
„Doamne, facă-se voia Ta!” nu trebuie să devină o nobilă scuză pentru pasivitate. Simt nevoia să spun asta pentru că, pe vremea când eram studentă, am avut o păţanie plină de învăţăminte.

Mai aveam câteva zile până la examenul de licenţă şi discutam cu o profesoară de-a mea, o femeie pe care o admiram foarte mult atât ca om, cât şi ca profesionist. Când să plec, ea mi-a urat să iau nota 10 la licenţă. Eu am răspuns aproape automat, în virtutea creşterii mele religioase date de bunica: „Mulţumesc, cum o vrea Dumnezeu!” Doamna profesoară a părut că am ars-o cu fierul: „Da de ce zici de Dumnezeu? Tu nu te bazezi pe tine?”

M-a frapat nu atât ceea ce spunea, cât încărcătura emoţională ce răzbătea dincolo de cuvinte. Părea de-a dreptul enervată de vorbele mele. Am răspuns că da, am încredere în mine, dar şi credinţă în Dumnezeu, dar nu a părut că am convins-o. M-am retras cu un sentiment de jenă, fără să ştiu de ce.

În acel moment ea mi-a apărut ca reprezentanta curentului raţionalist, care exclude intervenţia divină în vieţile noastre. Iar eu îi apăream probabil ca o religioasă exaltată. Nici până azi nu am înţeles cu ce păcătuisem din punctul ei de vedere şi de ce abandonul meu în Voia Domnului excludea încrederea în forţele mele - de ce cele două atitudini nu puteau coexista în mintea doamnei profesoare.

Control versus abandon
Acum, reintrându-mi în rolul de psihoterapeut, credinţa în Dumnezeu este una dintre cele mai longevive resurse interioare. Chiar şi în marile cataclisme, când toate celelalte deprinderi de viaţă îşi pierd valabilitatea, sistemul de credinţe e complet răsturnat şi domneşte confuzia, credinţa în ajutorul divin ajută omul să-şi recapete încrederea în puterea sa de a gestiona şi cele mai dificile situaţii. Cu alte cuvinte, capacitatea omului de a se încredinţa Voinţei Divine aduce un plus de resurse psihologice, nu un minus.

Desigur, atitudinea sănătoasă implică un echilibru: să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a ne atinge obiectivele, dar să ştim şi când să ne abandonăm Voinţei Întregului, Vieţii. Aceasta ne va feri de tendinţa obsesivă, anxioasă, de a controla totul, la pretenţia epuizantă a perfecţionismului (care ne duc adesea la boli cardio-vasculare, tulburări de somn, ulcere, dureri de cap etc.).

„Suntem cu toţii prea familiari cu polul activităţii, prea mândri de faptele noastre, prea dependenţi de intelectul nostru şi controlul nostru neîncrezător pentru ca dăruirea, încrederea şi desprinderea (şi abandonul, aş adăuga eu) să devină pentru noi moduri obişnuite de comportare.”, spun Thorwald Dethlefsen, psiholog umanist şi Rudiger Dahlke, medic, în lucrarea Puterea vindecătoare a bolii.

Precum in cer...
Rosturile mai înalte ale existenţei scapă adesea minţii noastre, fiind accesibile mai curând prin intuiţie şi emoţie. Îmi amintesc acum vorbele lui Antoine de Saint Exupery: „Nu poţi vedea bine decât cu inima. Esenţialul este invizibil pentru ochi.” De aceea, e nevoie să ne acordăm la această mai vastă înţelegere ce provine din supraconştient – instanţă încă prea puţin explorată de psihologia ştiinţifică. Şi să recunoaştem că nu ştim totul, că nu putem rezolva totul cu mintea.

Dacă, atunci când ne stabilim obiectivele, am şti să spunem: „Doamne, eu îţi cer asta, eu fac tot ce pot pentru a obţine asta, dar facă-se voia Ta!” am accesa mai des pacea interioară şi seninătatea – atât de rare azi în sufletele noastre de pământeni aflaţi la ananghie (din cauze multiple, gen încălzire globală, criză, catastrofe naturale, războaie şi boli).

A învăţa să ne abandonăm în braţele Voinţei Divine prin atitudinea definită atât de frumos în limba engleză „let go, let GOD” este o cale de a cultiva încrederea în viaţă, în noi înşine ca părţi ale unui Întreg mai vast, construit de o Inteligenţă Superioară care ne uimeşte adesea cu surprizele şi minunile ei.

În felul acesta putem împărtăşi viaţa în sânul marii familii a umanităţii, în calitate de copii ai lui Dumnezeu, cu minunata speranţă că lumea în care trăim poate deveni într-o bună zi, aşa cum tot Iisus ne învăţa, acum mai bine de două milenii: „PRECUM ÎN CER, AŞA ŞI PE PĂMÂNT”.