Cand amabilitatea devine boala (II)

„Dacă ne ignorăm propriile nevoi, cineva va plăti: ori noi, ori celălalt” - Thomas D’Ansembourg.

Cum stii ca ai depasit masura
Amabilitatea excesivă se manifestă prin comportamente specifice, care trebuie identificate şi înlocuite cu unele mai sănătoase:
• Falsul altruism: „nu m-am despărţit de el ca să nu-l rănesc” sau „nu i-am spus ce credeam cu adevărat, i-am zis că îi stă bine în rochia nouă.”
• Raţionalizări: „ştiam că opinia mea nu va conta oricum; şi de fapt, altcineva a spus-o chiar mai bine decât mine.”
• Supunere: „A fost mai uşor să fiu de acord/să accept ceea ce mi s-a oferit decât să protestez sau să cer altceva.”
• Supra- sau sub-responsabilizare: a face prea mult sau, din contră, a evita, a amâna etc.
• Auto-sabotare: „Când nu mă bătea era bun cu mine, aşa că nu l-am putut părăsi”.

Întrebări vindecătoare
Dacă te regăseşti în aceste comportamente sau ştii pe cineva care acţionează aşa, poţi folosi următoarele întrebări pentru a ieşi din impasul generat de incapacitatea de a vorbi în nume propriu:
• De ce e atât de important să nu răneşti pe altcineva încât să ajungi până la a fi nesincer?
• Atunci când ai spus adevărul despre tine, cineva a avut vreo reactie care te-a speriat sau ranit?
• Există evenimente în trecut care te-au făcut să crezi să opinia ta nu conteaza deloc?
• Ce crezi că se va întâmpla dacă protestezi?
• De ce ţi-e teamă să părăseşti o relaţie care nu mai merge?

Care e soluţia?
Evident, nu renunţa la amabilitate. Doar ai grijă ca ea să nu devină o sursă permanentă de reprimare şi frustrare pentru tine, o cale de a evita să te priveşti în faţă, aşa cum eşti, cu bune şi rele.

Ai acelaşi drept la existenţă ca toţi oamenii. De aceea, deschiderea şi sinceritatea manifestate în relaţiile tale, cu respect şi bunăvoinţă, constituie alternativa sănătoasă la amabilitatea opresivă.

Iată paşii către o comunicare sinceră cu ceilalţi, în care predomină afirmarea de sine în armonie cu nevoile celorlalţi, comportament care e numit în literatura de specialitate „asertivitate”:

1. Centreaza-te: Conştientizează ce simţi şi comportă-te în acord cu emoţia pe care o trăieşti – ea semnalizează că o nevoie a ta e sau nu îndeplinită. Simplul fapt că ţi-ai conştientizat o nevoie, chiar dacă ea nu e deocamdată satisfăcută, îţi aduce deja uşurare şi o surprinzătoare stare de bine. Conştientizarea permite ieşirea din confuzia care însoţeşte eventualele stări de rău. Cum poţi să te aştepţi ca alţii să-ţi împlinească spontan nevoile, ghicind cam ce ţi-ar plăcea, dacă nici măcar tu însuţi nu poţi numi ce vrei?
2. Comunică-te: Afirmă ceea ce tocmai ai aflat despre tine. Elimină tendinţa de a presupune cum te va eticheta sau judeca cealaltă persoană. Nu poţi şti cu adevărat ce va spune ea decât după ce îţi spui păsul. În felul acesta îi dai celuilalt dreptul de a fi el însuşi, iar tu îţi antrenezi curajul de fi aşa cum eşti.
3. Cere: Îndrăzneşte! Cel mai adesea nu spunem ce vrem din teama că vom fi respinşi. Dar, indiferent care e răspunsul celuilalt, măcar îţi faci datoria faţă de tine – cel puţin ceri, exprimi ce e în sufletul tău. Aceasta îţi dă încredere în tine şi un sentiment de forţă interioară.
4. Rămâi deschis la ce are de spus celălalt: Nu e nici un bai dacă te refuză sau nu e de acord cu tine. Recunoaşte-i dreptul la propria opinie şi mergi mai departe.

Happy end-ul Anei
Ana a spus prima dată NU la vârsta de 45 de ani. Spre surpriza şi bucuria ei, nu s-a dărâmat lumea şi nimeni nu a urât-o. Celălalt a spus: „OK, cum vrei tu…”. Iar ea s-a simţit dintr-odată mai bine, mai puternică, mai în acord cu ea însăşi. S-a simţit mai vie.

La capătul procesului de vindecare interioară, Ana s-a regăsit pe sine. Este mai calmă, mai surâzătoare, iar fiinţa ei emană acum pace. A învăţat că are dreptul să existe şi să înflorească în ciuda adversităţilor şi că e loc pe Pământ pentru toată lumea – deci şi pentru ea.

Închei cu cuvintele aceluiaşi simpatic pacifist, Thomas D’Ansembourg: „Cred că nu va fi pace în lume atâta vreme cât fiecare dintre noi nu se va îngriji de pacea sa interioară, aşa cum un grădinar are grijă de florile lui – în fiecare zi. Să începem, prin a cultiva pacea în interiorul fiinţei noastre. Ea se va răspândi mai apoi printr-un efect de iradiere: Pacea este contagioasă!”