Cand amabilitatea devine boala

Amabil sau autentic?
La vârsta de 45 de ani Ana are stări anxioase, tendinţe depresive şi mari probleme în relaţiile cu ceilalţi. Ca mulţi dintre noi, a fost învăţată de mică să spună „da” mai curând decât „nu” şi să respecte nevoile altuia, în timp ce nevoile ei au trecut mereu pe planul doi.
Credea că aşa e „normal”, dar acum ştie că mai are ceva de învăţat: autenticitatea – puterea de a rămâne congruent cu tine, chiar dacă vrei să le faci pe plac şi celorlalţi. În cazul ei amabilitatea a devenit excesivă şi trebuie echilibrată de asumarea propriilor dorinţe şi nevoi. Nu e vorba despre nişte toane de moment, ci despre nevoile noastre de bază: identitate, respect, înţelegere, acceptare, responsabilitate, libertate.

Cum devenim excesiv de amabili
Încă din copilărie încercăm din răsputeri să facem tot ce credem că e „bine” pentru a câştiga apreciere. Ceea ce nu observăm însă, în acest proces, este că adevărata noastră fiinţă e „aruncată în subsol”. Pe măsură ce creştem ne rupem de sentimentele şi nevoile noastre pentru a le asculta pe cele exprimate de mama, tata, fraţii şi surorile, învăţătorul, profesorii etc.

Ei par că ştiu mai bine cum stau lucrurile în lume, aşa că îi credem. Învăţăm să zâmbim chiar când nu ne vine, să împărţim şi ce am vrea să rămână al nostru, să lăsăm ca altul să decidă pentru noi etc. Treptat, devenim „nice dead persons”.

Descoperim curând că rezultatele acestei „strategii” sunt destul de diferite de ceea ce ne aşteptam să obţinem: deşi facem toate eforturile, tot mai există oameni nemulţumiţi de noi (de, prea rar ni se spune că nu poţi mulţumi pe toată lumea!). În plus, noi am uitat cine suntem, ne-am pierdut entuziasmul pe drum, ne simţim epuizaţi şi ne întrebăm cine suntem de fapt şi ce ne dorim de la viaţă.

În procesul educaţiei ni se cultivă mintea, în timp ce lumea noastră interioară, emoţiile noastre, nu se bucură de aceeaşi atenţie. Efectul? Nu ne mai asumăm responsabilitatea a ceea ce simţim – de fapt, adesea nici nu mai ştim ce emoţii trăim. Suntem când prea drăguţi, când trişti şi confuzi, când iritaţi fără motiv, când anxioşi. Pierdem curajul de a spune ce simţim sau gândim, din dorinţa profundă de a fi acceptaţi şi din teama de a nu fi judecaţi, criticaţi, etichetaţi.

„Pe măsură ce părinţii ne învaţă amabilitatea nu realizează că în acelaşi timp îşi învaţă copiii să reducă la tăcere gândurile şi sentimentele lor autentice. Instituţiile sociale încurajează ascultarea promovând o cultură în care oamenii sunt apreciaţi pentru masca pe care o afişează şi nu pentru ceea ce sunt cu adevărat. Dar obedienţa nu garantează satisfacţia, bunele relaţii, empatia cu ceilalţi oameni sau recunoaşterea propriei individualităţi”, spune Evelyn Sommers.

Ce e de facut?

Thomas D’Ansembourg, in cartea Lasa amabilitatile! Fii tu insuti in relatiile cu ceilalti, sintetizeaza ce avem de facut: „Categoric, avem nevoie să ne găsim, să ne ancorăm puternic în noi înşine, să simţim în interior că noi suntem cei care vorbim, că noi suntem cei care hotărâm şi nu obişnuinţele noastre, condiţionările sau teama de privirea celuilalt”.

Cum facem aceasta aflati in "episodul urmator" - si aflati si urmarea povestii Anei, eroina noastra de la inceputul postarii.

Deci, VA URMA...