Se afișează postările cu eticheta suflet. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta suflet. Afișați toate postările

marți, 18 noiembrie 2014

CUM SĂ OPREŞTI RĂZBOIUL RĂNILOR ÎN RELAȚII





Respect pentru pământ şi suflet
Când eram mică, tata îmi povestea, cu o veneraţie neascunsă, despre povaţa – incredibil de simplă şi profundă – pe care tatăl lui, om simplu de la ţară, i-a dat-o când a intrat la Facultatea de Agronomie: „Ai să lucrezi cu pământul şi cu oamenii. Să respecți și pe unul și pe celălalt!”
Am crescut cu acest îndemn curgându-mi prin vine, respectând pământul, pe cei care îl lucrează, asemenea tatălui meu și respectând sufletul uman. Mai mult, curioasă să aflu tainele sufletului, am ales profesia de psiholog.
Aceasta avea să mă ducă spre întâlnirea cu multe suflete umane pe care, cu respectul deprins de mică faţă de tot ce e frumos în ele, aveam să le însoţesc pe parcursul şi vindecării lor emoţionale şi mentale sau, pur și simplu, al dezvoltării lor personale.

Durerea naşte durere
Și Viaţa avea să îmi arate şi o altă faţetă a lucrurilor, înăsprind oarecum – dar și lărgind în același timp – viziunea aceasta nobilă şi pacifică asupra vieţii. Aveam să aflu că sufletele umane nu au numai lucruri frumoase în ele. Suferinţa și/sau ignoranţa le face să nu respecte sufletele celor din jur, iar uneori chiar să le atace cu o ferocitate care anulează tot omenescul.
În sprijinul a ceea ce învățasem de la tatăl meu, o profesoară de psihoterapie dragă mie avea să ne spună, la cursurile postuniversitare: ”Dacă mai marii lumii și-ar trata rănile emoționale, nu ar mai exista războaie”.
Așa am aflat – din pățaniile vieții mele personale și din lecțiile vieții profesionale – că locurile de durere din inima omenească devin generatoare de suferinţă pentru sine și cei din jur. Sufletul uman are nevoie de iubire, de căldură afectivă manifestată, de încurajare, de susținere, de încurajare, de încredere, ca și de educația smereniei în fața dificultăților oferite de viață pentru a își atinge potențialul, pentru a se orienta constructiv, creativ.
În caz contrar, omul se va orienta pur și simplu, distructiv. Omul rănit răneşte la rându-i, cel bătut bate, cel criticat devine cel mai aspru judecător pentru sine şi ceilalţi. Cei părăsiţi părăsesc, cei abuzați abuzează. cei neiubiţi urăsc, cei neglijaţi neglijează – dacă nu pe alţii, măcar pe ei înşişi. 
Adesea, atunci când au conflicte în relaţiile lor, oamenii ajung să își reducă identitatea, din lipsă de timp sau de ştiinţă, doar la rănile lor şi să privească interacţiunile lor cu cei din jur doar prin filtre care spun: „Şi acesta îmi vrea răul”, „Încă unul care nu mă vede, nu mă apreciază”, „Şi acesta caută să-mi ia locul ce mi se cuvine” etc. etc.

Câmpuri de bătălie între răni
Relaţiile dintre oameni devin astfel câmpuri de bătălie între răni. Multe relaţii se pot rupe doar pentru că oamenii nu învaţă nicăieri să îşi vindece rănile emoţionale. Unele răni nici nu sunt ale noastre, ci le preluăm mai mult sau mai puţin conştient, de la părinţi, bunici sau alţi adulţi semnificativi pentru noi.
Aşa că trecem prin Viaţă purtându-le durerile ca şi cum ar fi ale noastre sau – mai grav – ca și cum ele ar fi parte din identitatea noastră. Suntem trăiţi de scheme mentale sau emoţionale pe care nu le-am generat noi înşine în deplină libertate şi conştientizare, ci doar le-am absorbit fie inconştient de la cei din jurul nostru, fie ca urmare a unor situații dureroase cu care ne-am confruntat.

Găsesc un ”Tratat de pace”
Formarea ca practician al metodei „Călătoria” concepută de Brandon Bays avea să îmi ofere un set de soluţii geniale – pe care le-am căutat, parcă, întreaga viaţă – la ceea ce percepeam a fi un trist şi mult prea îndelung „război al rănilor”.
Procedeul presupune o introspecţie ghidată în care accesăm emoţiile dureroase reprimate și, ca urmare, ne-exprimate vreodată, şi le vindecăm, printr-un demers de eliberare a acestor suferinţe din sufletul nostru şi oferirea de alternative sănătoase de a răspunde în situaţii dificile.
Metoda favorizează foarte mult şi empatia, permiţându-ne să realizăm ce rană, complex, neîmplinire, durere sau pur şi simplu necunoaştere din sufletul sau cugetul celuilalt l-a făcut să se comporte neadecvat cu noi.
Trăiesc un mare ”EVRIKA!”. Am găsit o cale de a îndepărta cu blândețe asperitățile lăsate în sufletul uman de diferite circumstanțe ale vieții, persoane etc., precum și o metodă care a amplificat enorm eficiența psihoterapiei pe care o practic.
Călătoria” este fără îndoială o mare șansă pentru salvarea relațiilor noastre. Pentru că pur și simplu de obicei ne despart de ceilalți rănile noastre sau locurile de neiertare – a noastră sau a celorlalţi. ”Călătoria” pătrunde exact în aceste locuri, aducând eliberare emoţională, alinare sufletească şi iertare. În același timp, oferă noi abilităţi de viaţă prin care devenim mai deschişi sufleteşte, mai sinceri, mai încrezători, mai empatici, mai eficienți, mai liberi. Si, nu in ultimul rând, mai civilizați. 

Odată eliberați de poverile emoționale trecute ne e ușor să ne regăsim, să ne orientăm constructiv. Și începem, firesc, să ne întrebăm ce avem de oferit lumii. În plus, construim relații bazate pe respect pentru suflet, pentru umanul din noi și din ceilalți. Iar aceasta ne duce apoi și la respect pentru planeta pe care trăim. De aceea, instrumentele terapeutice incluse sub titulatura ”Călătoria” sunt folosite azi pe întreg cuprinsul globului ca mesaj de pace, de cooperare și bună înțelegere.


Iar pentru mine, ”Călătoria” înseamnă o cale de a trăi, clipă de clipă, povața moștenită de tatăl meu în: ”Respect pentru suflet și Pământ.” Ceea ce vă doresc tuturor. 

luni, 20 mai 2013

"Calatoria" spre o viata prietenoasa

Din noiembrie 2011, de când am participat la Praga la primul Seminar Journey Intensive şi in tot anul 2012, cand am urmat cursurile incluse în programul lui Brandon Bays pentru a deveni practician acreditat al acestei metode, am tot scris despre “Calatoria”.

Fiind psihoterapeut am căutat să mă instruiesc în mai multe orientări terapeutice pentru a avea o paletă cât mai largă de metode cu care să raspund celor care îmi intra în cabinet.
Dar nici una din cele studiate până acum nu are eficienţa, simplitatea şi profunzimea “Calatoriei”.
Ceea ce îmi place foarte mult la această tehnica de vindecare este, am mai spus-o, accesul la ceea ce Brandon Bays numeşte “Sursa”. Dar, desigur, mai sunt şi alte atuuri ale metodei. Cel despre care vreau sa vorbesc azi este faptul că ajungi să realizezi că Viaţa îţi este cel mai bun prieten.

Da, dupa ce inveti metoda "Calatoria" - prin care te poti elibera literalmente de durerile trecutului si de limitarile si blocajele care te impiedica sa-ti traiesti la maxim prezentul si iti poti construi un viitor in care potentialul tau se exprima pe deplin – VIATA TI SE DEZVALUIE MULT, MULT MAI PRIETENOASA.

Cei care au citit cartea “Calatoria” ştiu că în aşa numitul episod al “Focului de tabără” poţi vorbi cu toţi cei care te-au rănit, spunându-le despre durerea pe care ţi-au pricinuit-o cu sau fără voia lor. Este o parte crucială a procesului, unde se reconfigurează părerea pe care o avem fiecare despre ce ni se întâmplă în viaţă şi ce ne fac ceilalţi. Această parte a metodei antrenează o empatie profundă, dincolo de credinţele noastre limitatoare şi ne ajută să avem acces la sufletul celuilalt, la acea parte delicată din noi unde rezidă cele mai frumoase sentimente ale noastre şi, când suntem loviţi, cele mai ascunde dureri.

Procedeul scoate durerea la suprafaţă pentru a o elimina definitiv şi facilitează – prin multiple mini-procese – IERTAREA. Este un minunat prilej de a face pace cu cei din jur, cu tine însuţi, cu Viaţa însăşi.
În felul acesta:
- Ceea ce altădată numeai suferin
ţă, acum realizezi că este o lecţie la al cărei mesaj ai acces prin procedeele incluse în metodă.
- Ceea ce
altădată numeai duşmani devin prietenii cu care nu ai reusit până acum sa comunici clar.
- Ceea ce
altădată numeai rea intenţie din partea altcuiva vezi ca nu era decat rana celuilalt transformată in arma pentru a-şi apăra sufletul de şi mai multă durere.

Brandon Bays, autoarea metodei care poate face toate acestea vine pentru prima dat
ă in Romania intre 31 mai - 2 iunie 2013, la Rin Grand Hotel Bucuresti.
Te invităm al
ături de noi pentru a afla secretele metodei chiar de la cea care i-a dat viată si a o experimenta "pe pielea ta" sub indrumarea specializată a trainerilor!
Avem oaspe
ţi din intreaga Europă, atât ca participanţi, cât si ca indrumatori!

Inscrieri pe
www.thejourney-romania.ro.

duminică, 20 noiembrie 2011

Ce am învăţat din călătoria spre "CĂLĂTORIA"




Un eveniment mult asteptat: vezi pe www.thejourney-romania.com!
În vara anului 2011 o prietenă mi-a oferit cartea „Călătoria”, de Brandon Bays – povestea unei femei care şi-a ajutat propria vindecare de o tumoră abdominală lucrând asupra traumelor emoţionale din trecut. Ca urmare a strădaniilor ei de vindecare trupească, mentală şi emoţională, în şase săptămâni tumoarea ei, de mărimea unei mingi de baschet, s-a resorbit complet. Povestea ei este o mărturie vie a legăturii corp-minte-spirit şi un îndemn ca în demersurile noastre de vindecare să luăm în considerare toate dimensiunile fiinţei noastre.
Ulterior, Brandon Bays a reunit procedeele pe care le-a utilizat în acea perioadă din viaţa ei într-o metodă de vindecare pe care a intitulat-o „Călătoria” şi pe care o pune la dispoziţia tuturor la sfârşitul cărţii. Povestea ei şi a cazurilor descrise în carte, precum şi generozitatea cu care ea îşi oferă metoda tuturor, fără pretenţii excesive şi orgolioase de copy-right, a avut un puternic impact asupra mea. Atât de puternic încât în noiembrie 2011 am ajuns la Praga la un seminar intitulat „Journey Intensive”.
Am petrecut acolo trei zile extrem de vindecătoare din punct de vedere emoţional si spiritual. Prezentarea în sine, precum şi exerciţiile făcute în timpul seminarului, aveau loc pe un fond de acceptare totală a propriilor emoţii. Nimeni nu era judecat, criticat, nici o emoţie nu era respinsă, întrucât toate emoţiile au un mesaj pentru noi şi au nevoie, ca şi oamenii, de acceptare şi iubire. Aşa cum aveam să aflu, acceptarea şi iubirea dimensiunii emoţionale din noi constituie punctele cheie ale metodei – alături de iertare.
Am fost surprinsă să constat că mă simţeam ca un copil care abia învaţă să meargă, deşi până atunci considerasem că, de-a lungul a mai bine de 14 ani de dezvoltare personală şi de formare în psihoterapie, problemele mele personale erau „lucrate”. Adevărul pe care l-am descoperit acolo era că mai aveam ceva drum de parcurs până să ajung să mă accept total, aşa cum ne îndruma echipa lui Brandon Bays.
Pentru aceasta trebuia ca fiecare dintre noi să ne dăm voie, în sfârşit, să simţim tot ce simţeam, să fim cu adevărat noi înşine, dincolo de minciunile pe care ni le spunem sau ni le spun alţii despre noi, dincolo de judecăţile sau criticismul la adresa noastră sau a altora care ne face să ne dorim, ca tot românul, „să dăm bine”, chiar şi când, poate, nu suntem totdeauna bine.
Învăţasem mai demult că vindecarea începe cu acceptarea totală a trăirilor proprii. Dar am descoperit că învăţasem doar teoretic. Am aflat ca emoţiile personale, chiar şi cele pe care noi le etichetăm drept negative, sunt doar straturi care acoperă adevărată Lumină a esenţei noastre. Procesate adecvat, tocmai aceste emoţii ne pot duce spre ceea ce suntem cu adevărat, spre Realitate fiinţei noastre – adică spre ceea ce Bradon numeşte „Sursa”, creştinii numesc Spirit sau Suflet, indienii numesc Sinele Divin ş.a.m.d. (M-a fascinat dintotdeauna cum oameni din diferite tradiţii pun nume diferite aceloraşi realităţi şi nu am înţeles niciodată de ce se ceartă diferite religii din moment ce toate par să conveargă în punctele esenţiale).
Pe scurt, am cunoscut şi absorbit „în celulele mele”, cum spune Brandon Bays, o metodă bazată pe adevăr şi onestitate mentală şi emoţională. Am recunoscut că nu pot pleca în propria vindecare sufletească decât de acolo de unde mă aflu, recunoaşterea, cu sinceritate, a locului în care mă aflu fiind prima condiţie a vindecării durerilor din trecut sau prezent.
Brandon Bays pune, deci, accentul pe exprimarea emoţiilor şi pe evitarea ascunderii lor (reprimarea emoţiilor fiind patogenă). În munca ei, Brandon Bays porneşte de la cercetările dr. Candace Pert care a demonstrat că atunci când trăim un şoc emoţional şi ne închidem în noi înşine, neputând sau nedorind să spunem ce simţim în momentele de cumpănă din viaţa noastră, în corp apar modificări ale chimismului care blochează receptorii celulelor şi le izolează de restul celorlalte celule. Acest mecanism, repetat în timp – pentru că nu există manuale privind gestionarea emoţiilor – duce la boli emoţionale sau fizice.
De aceea, după acceptarea propriilor emoţii reprimate de-a lungul timpului, vindecarea continuă cu exprimarea a ceea ce nu am putut spune şi apoi cu iertarea. Accentul pus pe iertarea celor care ne-au greşit este mesajul principal, profund generos, al acestui proces de vindecare – şi de altfel, noi, ca şi creştini, ştim foarte bine asta. Doar că eu, personal, nu ştiam cum anume să fac acest proces de iertare – şi prin „Călătoria” am primit, ca să zic aşa, un set de paşi „how to”.
M-am întors cu inima plină: mă simteam mai deschisă, mai uşoară, mai spontană, mai liberă şi plină de recunoştinţă şi admiraţie în faţa acestui mesaj atât de generos şi bogat: dacă fiecare dintre noi şi-ar respecta trăirile interioare, dacă am învăţa să ne iubim si să ne iertăm pe noi şi pe ceilalţi, să spunem ce ne doare, am şti, poate, mai bine, să respectăm şi ce simte cel de lângă noi şi ne-am deschide cu adevărat spre Adevărul din noi, spre oamenii de lângă noi şi spre VIAŢĂ.
Dincolo de toate, Brandon Bays ne-a transmis un mesaj al păcii şi iubirii care începe în noi înşine - un mesaj profund uman.

miercuri, 22 decembrie 2010

Exerciţiu de recunoştinţă

„A simţi recunoştinţă şi a nu o exprima este ca şi cum ai ambala un cadou şi nu l-ai oferi.” (William Arthur Ward)

Un bun prieten mi-a povestit despre câţiva cimpanzei crescuţi într-o rezervaţie naturală care au fost lăsaţi câteva zile fără hrană. Apoi, când au primit mult aşteptata hrană, surpriză! Prima lor reacţie nu a fost să se năpustească asupra mâncării, ci… mai întâi l-au îmbrăţişat pe cel care le-o aducea şi abia apoi s-au dus la vasul cu hrană.

Acest gest al unor fiinţe, pe care – cu superioritate (nejustificată) – le numim „primate” m-a făcut să mă întreb: De câte ori noi, oamenii, procedăm astfel? De câte ori spunem „Mulţumesc” înainte de a consuma ceea ce ne oferă cei de lângă noi, Viaţa, Dumnezeu?

Recunoştinţa este astăzi o „Cenuşăreasă” a atitudinilor noastre: parcă e mult mai lesne să ne plângem de lipsurile şi nemulţumirile noastre decât să deschidem ochii faţă de ceea ce primim de la Viaţă clipă de clipă. Într-o lume consumistă, în care dorinţele ne sunt exploatate şi amplificate de spoturi publicitare la tot pasul, uităm să fim recunoscători pentru ceea ce avem deja sau primim clipă de clipă.

Aşa că îţi propun un exerciţiu de recunoştinţă faţă de Viaţă, faţă de Dumnezeu, faţă de toţi cei care îţi sunt alături. Fă o listă cu toţi cei cărora ai avea de ce să le spui „Mulţumesc” şi notează în dreptul fiecăruia ce anume a adus în viaţa ta.

Desigur, nu puteam să te provoc la aceasta fără ca mai întâi să compun eu însămi propria listă, aşa că:
- Mulţumesc familiei mele (mamei, tatălui, fratelui şi surorii mele, soţului, cumnaţilor şi cumnatelor, finilor) pentru că îmi oferă un cadrul stabil şi afectuos din care îmi hrănesc mereu sufletul. Însemnaţi foarte mult pentru mine.
- Mulţumesc tuturor prietenilor mei pentru ajutorul şi susţinerea pe care mi-o acordă în momentele grele şi pentru că împărtăşesc cu mine momentele frumoase. Fără voi m-aş simţi teribil de singură.
- Mulţumesc colegilor şi colaboratorilor mei în viaţa profesională alături de care învăţ atât de multe. Lângă voi îmi doresc să fac lucrurile din ce în ce mai bine.
- Mulţumesc tuturor celor care de-a lungul timpului au jucat rolul de profesori ai mei, în diferite domenii. Voi îmi faceţi viaţa inteligibilă şi îmi stârniţi curiozitatea pentru ceea ce încă nu se ştie.

Acum, însă, daţi-mi voie ca, după ce am dat Cezarului ce-i al Cezarului, să dau şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu:

Îţi mulţumesc, Doamne, pentru dragostea Ta nevăzută ce trece dincolo de hotarele percepţiei şi înţelegerii mele. Când mă gândesc la Tine, lista motivelor de recunoştinţă tinde spre infinit. Îmi doresc ca ceea ce Tu ai sădit în mine să înflorească spre împlinire totală şi firul destinului meu să se îndrepte, viguros, acolo unde TU l-ai menit.

…În încheiere, vă propun să urmăm cu toţii exemplul cimpanzeilor despre care vorbeam la începutul articolului. Haideţi să îi îmbrăţişăm cu drag pe toţi cei care ne oferă ceva în aceste zile – de la o simplă urare până la un cadou sofisticat – înainte de a lua ceea ce ni se dă. Astfel, vom pune dragostea la locul ei.

Sărbători fericite tuturor!
Patricia Cihodaru

vineri, 5 noiembrie 2010

Gheorghe Iovu – Bardul din Rai


Acum câţiva ani, pe când lucram ca redactor şef la Body, Mind, Spirit Magazine, am întâlnit un om deosebit, care compune şi interpretează muzică cu o mare putere de vindecare şi regăsire sufletească. Auzisem, desigur, de Gheorghe Iovu şi m-am decis să aflu mai multe despre omul ce ne aduce pe Pământ adevărate acorduri din cer.

Mai ales că venise la Body, Mind, Spirit Festival, la Sala Palatului, în Bucureşti şi cânta undeva la etaj, lângă o sală unde se ţineau workshopuri pe diferite teme. O doamnă s-a aplecat la urechea mea şi mi-a zis: „Vedeţi cum ies oamenii din sala asta? Ce bine se simt?” M-am uitat mirată la ea. „Nici nu bănuiesc ei de unde le vine starea asta de bine!” şi mi-a arătat, complice, locul de unde se răspândea muzica domnului Iovu.

Aşa că m-am îndreptat spre colţişorul ce îi era hărăzit în cadrul Body, Mind, Spirit Festival. M-a întâmpinat o muzică în acelaşi timp delicată şi puternică. Ascultând-o, am simtit că mă reconectam - condusă cu blândeţe, parcă - la o latură profundă din interiorul meu. Sufletul parcă primea forţă pentru a se exprima în lume, eliberat de cochilia aspră a egoului si de mecanismele de apărare - care nici nu-mi mai serveau la nimic, pentru că pătrundeam intr-o altă lume - o lume angelică, o lume a iubirii.

Venisem pentru că voiam să-i cer un interviu. Nu ştiam că aveam să primesc cu mult, mult mai mult.

Viaţa dinainte de muzică
Are 54 de ani şi este din Banat. A absolvit Şcoala Populară de Artă din Timişoara şi a înfiinţat formaţie „Kimo”, în care era solist vocal şi chitarist, încercând să prindă ritmurile anilor ’60-’70. Mai şi compunea, fiind atras de ritmurile mai lente, care îi transmiteau ceva încă nedesluşit. În viaţa de zi cu zi avea una dintre cel mai grele meserii: scafandru în uriaşele tancuri cu benzină ale Petrom Timişoara. La sfârşitul orelor de lucru abia aştepta să iasă din întunericul tancurilor în „raiul muzicii”, la lumina sufletului.

Menirea
În 1991 descoperise deja posibilităţile tehnice nelimitate ale claviaturii de sintetizator. Şi îşi conştientizase rostul în lume. „Cât de rătăcit poţi să fii ca om şi cât de plăcut e să-ţi regăseşti menirea!” Menire care avea să-i schimbe întreaga viaţă – nu doar lui, ci şi celor care îi ascultă compoziţiile. „Acesta e rolul meu: să aduc bucurie, armonie şi pace în sufletele oamenilor. Şi speranţă… infinită”.
A scos mai multe CD-uri, cu titluri la fel de inspirate ca şi muzica pe care o conţin: „Revelaţie”, „Raza de soare”, „Trecerea timpului”, „Trepte de lumină”, „Imnul speranţei”, „Paşi prin univers”, „Spre Infinit”, „Simfonia Sufletului”.
A primit atestat în meloterapie de la Asociaţia Naţională de Terapii Complementare din România. Împreună cu soţia sa, Miruna, care este medic stomatolog, au înfiinţat primul cabinet de meloterapie în Timişoara, unde pacienţii ascultă în sala de aşteptare muzica lui Gheorghe Iovu interpretată chiar în faţa lor. Efectul? „Se simt cuprinşi de o stare de bine, de confort, iar teama de durere dispare.”

Cum compune?
„Simt ca un fel de nelinişte interioară, simt că trebuie să ating clapele. Mă duc la claviatură şi încep să cânt. E ca şi cum te cheamă cineva şi tu te duci acolo. Nu e când vrei tu. Trebuie să simţi. Dacă nu sunt în apropierea clapelor, gata, momentul s-a dus. Muzica vine firesc, trecând prin mine şi coborând spre degete când mă aşez, mânat de acea nelinişte, în faţa claviaturii. Apoi fac şi câte 200 de corecturi până muzica spune exact ce simt. Muzica se simte, nu se vorbeşte. Trebuie să fii deschis. Mai e şi bucuria de a dărui, altfel nu poţi să faci toate astea.”

Nici o melodie nu e scrisă pe note. Cântă fără să aibă notele în faţă. Totuşi el redă perfect melodiile de fiecare dată. L-am întrebat dacă simte şi titlul pe care urmează să-l dea piesei. „Nu, până nu e terminată piesa. Şi titlul, ca şi inspiraţia vine fără să mă implic eu…totul e de la Dumnezeu, numai de la El.”

Muzica vindecătoare
Cum şi-a dat seama de efectele terapeutice ale muzicii sale? Nu el şi-a dat seama, ci şeful Clinicii de Psihiatrie din Timişoara, domnul Mircea Lăzărescu care a ascultat pentru prima dată un CD şi a realizat că muzica domnului Iovu poate face minuni pentru pacienţi. L-a invitat în fiecare joi să dea concerte care generau în sufletele oamenilor o stare de bine, de regăsire, alungau depresia şi insomniile. Apoi a dus muzica seninătăţii şi în alte ţări: a dat concerte în SUA, Elveţia, Austria, Germania.

Peste tot, reacţia este aceeaşi, doar nuanţată pe alocuri: oamenii vin ca atraşi de un magnet, ascultă fascinaţi, plâng purificându-şi sufletul şi pleacă împrospătaţi. Unii devin dornici de a crea şi ei: mulţi şi-au descoperit propriile talente – încă o dovadă a puterii de regăsire pe care o conferă muzica domnului Iovu.

A cântat în biserici, spitale, cămine de bătrâni, case de copii. În parcuri copiii îşi trag părinţii de mână şi-i duc în direcţia sunetelor celeste. La un orfelinat din Odorheiu Secuiesc copiii n-au mai vrut să-l lase să plece: s-au prins de mână şi au făcut un lanţ uman pentru a-l mai ţine alături de ei pe cel care le adusese un crâmpei sonor din lumea iubirii.

Un prieten foarte bun

Dacă ar fi să sintetizeze în câteva cuvinte ceea ce spune muzica sa, care ar fi mesajul său pentru oameni? „Să se regăsească şi să cunoască adevărata realitate în care ar trebui să trăim, nu cum trăim noi acum. Când începe muzica cu toţii revenim la acea realitate. Când începe muzica, toţi suntem aceiaşi.”

După ce mi-a răspuns la întrebări, domnul Gheorghe Iovu a reînceput să cânte. Privind din exterior, ai fi putut spune că a abandonat conversaţia. De fapt, ştiam că abia acum îmi vorbea cu adevărat, în limba cea mai dragă lui: de la suflet la suflet. A interpretat cea mai nouă melodie pe care o compusese, „melodia încă fără nume”, pentru că nu apucase să-i dea titlu. A cântat şi vocal o piesă intitulată „Un prieten foarte bun”, ale cărei versuri mi-au răsunat în minte câteva zile bune: „Hai te rog zâmbeşte iar/Fiindcă vei primi în dar/Un prieten foarte bun…”

Lecţie pentru suflet
În acea jumătate de oră am primit o lecţie foarte concentrată într-ale sufletului. Lecţiile muzicii, ca şi ale vieţii, nu pot fi descifrate cu mintea, care e depăşită adesea, pentru a lăsa loc iubirii a-tot-înţelegătoare. Noi părem din ce în ce mai mult că am uitat de Inimă si avem o nevoie stringenta sa ne reamintim de ea. Am devenit analfabeţi într-ale sufletului. Avem mare nevoie să ne reamintim că lucrurile „curg” de la Dumnezeu în jos, să repunem lucrurile la locul lor, să readucem ordinea divină în viaţa noastră.

Se spune despre muzica domnului Iovu că este terapeutică. „Therapeia” înseamnă în limba greacă „îngrijire”. Am plecat de lângă el simţind că, timp de câteva zeci de minute, sufletul meu primise alinare şi, ca o gură de aer proaspăt, un suflu de prospeţime din „Lumea de Acasă”.