Sursa
(unde găsiți și alte resurse pentru suport psihologic în cazurile de cancer):
http://www.healingcancer.info/ebook/greg-anderson
Povestea lui Greg
Anderson (în cuvintele sale)
Legea iertării poate fi înțeleasă greșit. Ea nu
ne cere să ne trădăm credințele profunde sau să ne abatem de la principiile
noastre. Nu trebuie să ne compromitem integritatea refuzând să luptăm pentru ceea ce considerăm a fi adevărat. Legea
iertării nu presupune ca noi să ne trăim viețile încercând să-i mulțumim pe
alții, cu riscul de a ne trăda pe noi înșine. Cu toate acestea, legea iertării
ne cere să devenim acut conștienți de cât de des ne implicăm în conflicte verbal
și emoționale care au mai puțin de-a face cu principii superioare și
integritatea personală și mai mult cu percepția noastră că avem dreptate.
Legea iertării ne cere să ajungem la o
realizare importantă: în acest tip de probleme, nu spiritul meu cere să aibă
dreptate, ci fragilul meu ego.
Realizați că această lege și cerințele ei sunt
la fel de reale ca și căsătoriile ori tranzacțiile de afaceri. Iertarea este și
pentru cei de la locul de muncă, pentru părinți, pentru tineri și bătrâni,
pentru albi și negri. Iertarea se aplică la orice, tuturor, întotdeauna. Acesta
este înțelesul afirmației că viața trăită în abundență este o aventură a
iertării.
Nimic nu contaminează bunăstarea noastră în
viață mai mult decât resentimentul, remușcarea și învinovățirea. Aceste stări
ale minții și inimii ne blochează bunăstarea mai mult decât orice altă dinamică
posibilă.
Dacă practica zilnică a Legii Iertării este
singura cale de ieșire cum arată această lege în acțiune? Știu asta din experiența
mea personală vie. Realizez că punctul de cotitură în boala mea l-a constituit
opera de iertare. Slăbit, numai piele și os, zăcând în pat acasă, cu dureri
permanente, eram pe o rapidă pantă descendentă după toate măsurătorile fizice. Doctorii,
familia și propria minte – cu toții credeau că urma să mor de cancer.
Totuși ceva continua să mă împingă înainte. Am
început să telefonez la organizațiile din întreaga țară, căutând alți oameni
care trecuseră prin experiențe similare și supraviețuiseră. Voiam să aflu despre
experiențele lor. Auzeam iar și iar despre iertare. ”Trebuie să ierți”, mi-a
zis o femeie din Boise, Idaho. Un bărbat din Tennessee mi-a zis direct. ”Iertarea
face diferența”. Prima mea reacție a fost: ”Probabil nu am multe chestii de
iertat. Iertarea nu e o problemă.”
Dar greșeam. Iertarea era o problemă pentru
mine. Puneam pe primul loc atitudinea critică. De ce când analizam o situație
selectam mai întâi ce era greșit? Făceam asta constant. Oamenii era ținta mea
favorită. Îi studiam rapid pe fiecare și le căutam activ călcâiul lui Achile. ”Ce
nu e în regulă cu el?”, mă gândeam. Totul – într-un efort de a-I minimaliza, pentru
a mă ridica pe mine în propriii ochi. O gândire distorsionată, lipsită de toleranță
și compasiune.
Cel mai rău exemplu era comportamentul meu la
muncă. Când a fost adus un nou controlor și a trebuit brusc să cer aprobarea acestui
intrus pentru toate bugetele de cheltuieli ale departamentului nostru, am
perceput întreaga situație ca o amenințare pentru poziția mea. Deci, fără să
iau o decizie conștientă, am început să atac. Am devenit critic față de
planurile controlorului. Am încercat să-I subminez munca. Am început să-l
critic personal.
Criticismul meu a dus la condamnare. M-am
ipostaziat în judecător și jurați. Dacă aș fi fost într-o poziție superioară,
aș fi avut dreptate. De fapt, întotdeauna trebuia să am dreptate. De aceea,
noul controlor greșea, prin definiție. L-am condamnat și am mers mai departe,
ca să arăt asta și celorlalți. Uitându-mă în urmă, realizez că au trecut doar 3
luni între sosirea noului controlor și diagnosticul meu de cancer. Cred că a
existat o legătură între comportamentul meu toxic și debutul bolii mele.
Ce nu am anticipat a fost un contra-atac. Noul
controlor a ripostat, evidențiindu-mi eșecurile de a institui controale
financiare mai eficiente. Avea abilități egale cu ale mele de a găsi punctele
slabe ale celorlalți. Iar bătălia dintre noi a devenit o problemă a companiei
care a început să îi tragă pe toți în jos.
Sunt trist și îngheț când îmi amintesc cum s-a
atins o culme a acestei lupte. Eram într-o întâlnire cu trei șefi de departamente
și CEO. Adversarul meu, controlorul, împărțise tuturor o actualizare a bugetelor.
Încercând să par degajat, am luat copia documentului care îmi revenise mie și
am aruncat-o peste masă, proclamând: ”Aceste cifre sunt o gramădă de rahat”.
Raportul a lovit ceașca de cafea a CEO-ului, al cărei conținut i s-a vărsat în
poală. Acesta a sărit de pe scaun, s-a uitat urât la mine, m-a arătat cu
degetul și mi-a zis: ”Ieși naibii afară!”. M-am întors în birou, apoi m-am îndreptat
spre mașină. Începeam să realizez cât de absolut ridicol fusese comportamentul
meu.
Acest gen de comportamente consumă cantități immense
de energie emoțională. Ele generează un spirit negativist, contrar, care este
toxic pentru noi și ceilalți. Investisem întreaga mea stimă de sine în a avea
întodeauna dreptate. Cred că era o chestiune de percepție. Eram atât de
preocupat de ce gândeau alții despre mine încât nu luasem niciodată în
considerare că aș fi putut greși. Aveam nevoie ca toată lumea să știe că am
dreptate și să recunoască asta.
Dar povestea ia o întorsătură și mai bizară. În
30 de zile de la diagnosticul meu de cancer de plămâni și adversarul meu
controlor a fost diagnosticat cu cancer. Acum, autoritățile medicale îmi spun că
probabil el purta acel cancer de mulți ani și doar atunci i-a fost descoperit,
ca și în cazul meu. Dar intuiția îmi spunea că bătălia noastră toxică a
contribuit la debutul ambelor boli.
Am făcut o operație prin care mi-a fost extirpat
un plămân. Dar pentru controlorul meu răzbunător operația era imposibilă. Boala
se răspândise deja. Pe măsură ce săptămânile treceau, starea amândurora se
înrăutățea progresiv.
Patru luni mai târziu o a doua operație a
confirmat că de la plâmâni cancerul se răspândise în sistemul limfatic. În ziua
următoare chirurgul a făcut o afirmație care s-a gravat în mintea mea fără a o
putea șterge. ”Greg”, a zis el, ”Tigrul a scăpat din cușcă. Cancerul tău a revenit
cu putere. Îți mai dau cam 30 de zile de trait.”
Acela a fost momentul în care am început
căutarea bunăstării interioare. Zăcând în pat, acasă, continuam să mă
deteriorez fizic. Dar am dat acele telefoane în căutarea supraviețuitorilor și tot
auzeam: ”Iartă!”.
Într-o dimineață m-am trezit și am realizat că
aveam de făcut o monumentală operă de iertare. Am fost ferm convins că asta trebuie
să fac. În pat am început solitara muncă de iertare. Cred că exact acesta a
fost punctul de cotitură în însănătoșirea mea.
Legea iertării poartă cu ea ideea de proces. Adică,
sunt acțiuni și decizii conștiente care fac parte din fenomenul iertării. Există
un mare număr de moduri legitime de a proceda, dar fiecare dintre ele
împărtășesc ideea de a ne ajuta să eliberăm resentimentele, să exprimăm sentimentele
negative și să dăm drumul greșelilor trecutului, atât reale, cât și imaginare. După
ce prindem ideea procesului, trebuie doar să o aplicăm cu perseverență și
sinceritate pentru ca ea să genereze rezultate imediate.
Esența variatelor procese este destul de
simplă: conștientizați cine este persoana față de care simțiți ostilitate,
exprimați și eliberați activ acea ostilitate și imaginați-vă lucruri bune
întâmplându-se acelei persoane.
În intimitatea dormitorului meu, am scris pe o
foaie de hârtie:
NUMELE
MĂ ELIBEREZ DE…
AFIRM
Cu acel semn pus deasupra patului am început
să fac o listă cu oamenii din viața mea. Am început cu soția. Am închis ochii,
m-am relaxat și am creat o imagine clară a ei în mintea mea. Apoi m-am imaginat
spunându-i din inimă: ”Te iert. Te iert total, complet pentru orice rău pe care
am perceput că mi l-ai făcut – și pentru tot ce ai lăsat nefăcut.” M-am oprit, dându-mi
timp pentru a-mi aminti și a elibera momentele concrete de viață. Nu am
insistat mult pe detaliile specifice. Doar mi le-am amintit și le-am eliberat,
recunoscând că eu, și nu soția mea, eram cel care nu dădeam drumul.
Încheiam lucrul cu fiecare persoană imaginându-mi
că i se întâmplă ceva bun. Știam că soția mea dorea și avea nevoie să primească
o re-asigurare continuă a iubirii mele pentru ea. Mi-am imaginat-o cum primește
asta. Știam că un alt prieten își dorea o mașină sport nouă. Mi l-am imaginat
conducând fericit pe o autostradă un Porsche nou, roșu. Ideea este că o parte
din procesul pe care l-am folosit a constat în a vedea în mod activ ceva bun
întâmplându-i-se persoanei pe care o iertam.
Aceasta nu a fost întotdeauna o experiență
lină. A devenit fascinant pentru mine să îmi conștientizez propria rezistență. Era
relativ ușor să exprim iertarea și chiar să o simt. Mult mai provocator a fost
să dau drumul realmente acelor răni, dar faptul că repetam acea eliberare de
3-4 ori mă ajuta să fac transformarea emoțională și spiritual necesare. De multe
ori spuneam: ”Doamne Dumnezeule, ia tu asta. Eu nu mai pot să o duc”.
Al treilea element al procesului a constituit
adevăratul test pentru mine. Era dificil să vizualizez lucruri bune pentru
mulți dintre oamenii pe care voiam și aveam nevoie să-i iert. Dar eram sincer dedicat
acestui proces. Nu aveam nici o așteptare de vindecare. Realizam asta.
Am descoperit că eram intens furios pe tatăl
meu. El nu își exprimase niciodată iubirea. De fapt, abordarea lui față de
creșterea copiilor era să mă dărâme emoțional și niciodată, nici măcar o dată,
să mă încurajeze. Găseam că este dificil să mă eliberez de percepția că el a
greșit. Și am descoperit că era aproape imposibil să-mi imaginez, cu sinceritate,
că i se întâmplă ceva bun. Am petrecut aproape două zile doar lucrând să-mi iert
tatăl. Greu.
Lucrul pentru a-mi ierta tatăl m-a învățat o
lecție importantă. Acțiunile lui se datorau propriilor lui răni. Nu aveau nimic
de-a face cu mine. Incapacitatea de a-și exprima iubirea era o reflexie directă
a modului în care și el fusese crescut. Mi-am schimbat perspectiva de la a-l învinovăți
pentru tot ce lipsea la înțelegerea că era posibil ca și eu să fi contribuit la
situație. Eram rebel. Nu ascultam. Eram sarcastic. Poate singurul mod de a
ajunge la mine era prin a mă minimaliza.
Am parcurs întreaga listă. Numește persoana;
iartă și eliberează; afirmă-i. De multe ori mă întorceam la anumite nume, mai
ales la acelea legat de care care amintirile generau sentimente de tensiune. Și
ofeream iertare cu sinceritate adâncă. Acest insight s-a extins și la alte
relații. Pe măsură ce iertam și eliberam, uneori tot nu acceptam modul în care
o persoană gestionase o situație anume. Dar, după ce încheiam procesul de
iertare, puteam în general să înțeleg situația mai bine și începeam să îmi văd
propria contribuție la ea.
Uneori iertarea necesită muncă dincolo de
chemarea datoriei. Acesta era cazul cu controlorul. Petrecusem 4 ore iertând și
eliberând și încercând să-mi imaginez lucruri minunate întâmplându-i-se. În cea
de-a patra zi de lucru asupra iertării, pe la prânz, am ieșit din dormitor pentru
prânz. Atunci am realizat că munca mea cu el avea nevoie de o nuanță mai
personală. Trebuia să-l vizitez și să-mi cer scuze.
Aceasta nu era ușor. Am sunat la birou și am
aflat că era acasă și nu se simțea bine. Am sunat acasă și a răspuns soția lui.
Vocea ei a emanat supriză și șoc că vorbea cu mine; cunoaștea pe deplin bătălia
dintre soțul ei și mine. I-am spus: ”Vreau să vin în vizită în această după
amiază. Când ar fi un moment potrivit?” Mi-a spus că trebuie să întrebe. ”Aștept”,
i-am zis. Am stabilit o oră.
Când ați simțit ultima data că inima vă bate
ca și cum ar vrea să vă sară din piept? Emoțiile mele erau la cer. Pe drumul
către casa lui am vrut să mă întorc. Pe scurta distanță dintre bordură și ușa
din fața casei lui am făcut cei mai dificili pași din viața mea. Tot timpul,
inima mi-era în gât. Dar am continuat. Simțeam că viața îmi atârnă de acest efort
sincer de iertare.
Ce spui cuiva pe care l-ai considerat înainte adversar?
Cum comunici că ți-ai schimbat sentimentele? Ce cuvinte sunt vreodată potrivite
pentru a te împăca după un prăpăd emoțional pe care l-ai cauzat? Am fost
întâmpinat și dus în dormitor, unde adversarul meu stătea în capul oaselor,
sprijinit pe pernele din pat. Și cu inima bătând, cu adrenalina crescută, cu vocea
tremurând, abia am reușit să îngaim câteva cuvinte:
"Am venit să-ți spun că-mi pare rău."
Am făcut o pauză lungă ca să mă adun. Cu vocea încă spartă, am continuat:
"Regret profund rănile pe care ți le-am cauzat.” Încă o pauză. Îmi amintesc
că mâna și brațul drept îmi tremurau, scăpate de sub control. Am încercat să le
opresc cu mâna stângă. În șoaptă, am încheiat: ”Vreau să știi că îți doresc doar
tot ce e mai bun.”
Acele cuvinte au fost imperfecte, sunt sigur. Ele
au fost rostite cu o voce îmbibată de frică. Dar au venit din inimă, sincere în
fiecare detaliu. Trebuie să fi fost foarte eficiente. Pentru că adversarul meu
s-a străduit să se ridice în fund, și-a rotit picioarele peste marginea patului
și m-a chemat să vin să stau lângă el.
”Greg", a zis el, "eu sunt cel care
trebuie să-și ceară iertare. Sunt destul de în vârstă ca să-ți fiu tată. Totuși
te-am tratat ca pe un fiu procris. Te rog iartă-mă.” Soția lui plângea. A îngenunchiat
pe podea și toți trei ne-am îmbrățișat. Am plâns cu toții. În cele din urmă, bătrânul
meu adversar a găsit puterea să rostească o rugăciune: ”Doamne Dumnezeule,
iartă-ne pe toți”.
Ne-am luat la revedere și am plecat. Când am
pornit mașina pe drumul spre casă, a inspirat adânc și am spus cu glas tare: ”Phew!”
O greutate se ridicase de pe mine. Simțeam asta, eram parte din noua stare: norii
care mă chinuiseră începuseră să plece. Ziua părea mai luminoasă. Era din cauza
soarelui sau din cauza catharsisului care tocmai avusese loc?
Postura mi s-a schimbat. Am trecut de la a sta
cocoșat la a sta drept în scaun. Îmi țineam capul mai drept. Tensiunea din
umeri s-a diminuat dramatic. Mi-au dispărut ridurile de pe frunte. M-am
relaxat. Durerea trecuse. Mâna care tremura se oprise. Un zâmbet îmi inunda
fața.
”Sunt liber!”, am șoptit. ”Sunt liber!”, am repetat,
de data aceasta mai tare. Într-un crescendo am exclamat ”Sunt liber! Sunt
liber! Sunt liber!” Apoi am strigat: ”Sunt liber!” Lacrimi mi se rostogoleau în
torente pe obraji. Mi s-a încețoșat vederea. Am tras repede pe dreapta pe o
strada laterală, am parcat mașina și am plâns, fără control, mult, mult timp. Îmi
amintesc ochii unui băiat care a venit la fereastră. Mă întreb de cât timp se
uita la mine. ”Hei, domnule,”, a spus el, ”ai nevoie de ajutor?” ”Nu, nu. Sunt
bine.” Și m-am îndreptat spre casă.
DĂ DRUMUL. ELIBEREAZĂ. Privesc în urmă la acea
săptămână de muncă sinceră de iertare și realizez că acesta a fost absolut
punctul de cotitură în vindecarea mea fizică. Din acel moment am început să
recâștig în greutate, să gestionez mai bine durerea și să am în minte gânduri pozitive
despre viitor.
Cred că există o legătură între lucrul spiritual profund și însănătoșirea mea fizică? Absolut. Cred că practica Legii Iertării ne
schimbă la nivel chimic. Și în acest proces corpul este eliberat să funcționeze
la potențialul optim de bunăstare. Știu că prietenii mei doctori și savanți nu
se simt confortabil când le împărtășesc aceste credințe. Dar se pare că suntem
de acord cu toții asupra unui lucru: calitatea vieții crește când practicăm cu
sinceritate Legea Iertării. Și acesta poate fi un determinant important în
accesarea potențialului de auto-vindecare al corpului.
Viața poate fi într-adevăr trăită ca o
aventură a iertării. Iartă. Eliberează-te.”
Găsiți seminariile mele viitoare aici: http://metodacalatoria.ro/events/
