3 chei de sănătate emoțională pentru a depăși frica/anxietatea/panica acestor vremuri

Teama care a cuprins lumea începând din iarna anului 2020, odată cu declanșarea pandemiei, aduce cu ea o ferventă căutare de soluții de a face față mental și emoțional agresiunii exercitate de buletinele de știri, îngrijorărilor pentru cei dragi sau pentru propria sănătate, insecurității financiare și materiale… și multor altor tipuri de temeri.

Poate deloc suprinzător, dar trist pentru mine, numărul celor cu care lucrez pentru a-i ajuta să se elibereze de anxietate/panică a crescut foarte mult în ultima vreme, iar tipurile de anxietate pe care le privesc în față împreună cu pacienții mei sunt parcă mai dificile și mai complexe ca în trecut.

Așa că, dintr-un anumit punct de vedere, aș putea spune că mă aflu permanent pe baricade într-o luptă zilnică împotriva fricii – proprii, cea a câtorva prieteni dragi care trec prin momente grele, dureroase și a celor cu care lucrez ca psihoterapeut.

Expresia ”mă aflu pe baricade” nu corespunde însă realității mele. Pentru că am învățat că dacă știm noțiuni elementare de sănătate emoțională frica nu e un inamic. Da, în conștiința publică, din păcate, nu e încă încetățenită această atitudine – probabil mai e nevoie de ceva timp și de multă educație emoțională corectă până ajungem acolo.

Frica e bodyguard-ul nostru, cea care ne ajută să supraviețuim. Când însă mesajul ei e negat pentru că ne temem de ea și o respingem, nu vrem să o conștientizăm, energia ei e reprimată și rămânem paralizați de ea. Astfel, ratăm mesajul ei prețios și ajungem dominați de teamă, panicați, comportându-ne irrational și de neînțeles pentru cei din jur.

Așadar, ce ai nevoie să știi pentru a face față fricilor de orice tip? Îți dau aici 3 chei utile pentru stăpânirea teamei în situațiile dificile prin care putem trece fiecare în aceste vremuri.

1.    Antrenează-te să stăpânești tendința de a catastrofiza, adică de a percepe problema mai periculoasă/mai gravă decât este de fapt. Corpul tău reacționează la imaginile din creierul tău și la cuvintele pe care ți le spui. De exemplu, dacă se întâmplă ca tu sau cineva apropiat să fie diagnosticat cu Covid, mintea va tinde să creeze imagini catastrofizante, iar corpul va reacționa cu simptome specific panicii/anxietății. Dacă însă îți asumi situația ca pe o provocare de rezolvat, va fi mai ușor să îți păstrezi stăpânirea de sine și să răspunzi rațional la ce se întâmplă.

Un prieten al meu a aflat la un moment dat că are Covid și și-a spus din start că va muri. Om cu facultate, mastere și alte diplome. Nu a murit, ba chiar s-a vindecat, dar a trăit în groază 2 săptămâni, până când a primit rezultatul negativ la test – și încă 2 săptămâni după aceea.

Mark Twain zicea: ”În viața mea mi-am construit multe scenariii negative despre ce va urma și din fericire multe dintre ele nu s-au întâmplat niciodată”. Așadar, veghează-ți imaginația.

Poate nu îți va reuși din prima, dar nu te lăsa. Continuă să îți spui: ”Aleg să nu mai hrănesc gândurile catastrofizante, ci să aleg pe cele care mă mobilizează să caut soluții.”

Nu îți zic să gândești pozitiv când situația e neagră. Îți spun să nu te duci în extrema cealaltă, a panicii absolute, paralizante. Rămâi conectat la realitate. Dacă situația e și așa dificilă, caută să nu amplifici cu mintea negativitatea ei. Definește exact dimensiunile problemei. Aceasta te va ajuta să nu percepi o problemă cu grad de dificultate, să zicem, 100, ca fiind de gradul 2000 – mecanism pe care psihologii îl numesc ”catastrofizare”. Apoi aplică și pasul 2.

2.    Focalizează-te pe soluții, nu pe problemă. Dacă mintea își consumă energia doar ruminând despre cât de gravă e situația, nu va avea loc să genereze soluții constructive. Caută resursele pe care le ai ca să înfrunți problema. Întreabă pe cei care au mai trecut prin situația care te sperie, caută specialiști pe care te poți baza, citește, informează-te. Uneori poate fi nevoie de un tratament - fie el fizic sau un demers psihoterapeutic. Pe măsură ce găsești soluții te vei regăsi și vei dobânndi gradat sentimentul că ești echipat cu ce îți trebuie ca să poți înfrunta ”dușmanul”, provocarea etc.

 3.    Dacă aplici acești pași la situațiile dificile prin are treci și anxietatea persistă, e posibil să ai frică stocată din situații trecute care nu îți permite acum să dai un răspuns rațional la ce se întâmplă. Dacă e așa, e nevoie să eliberezi acele temeri vechi din celulele și din sufletul tău pentru a-ți putea redobândi claritatea mentală. Aceasta se face în cadrul unei psihoterapii – individuală sau de grup.

 

Emoţiile "proiectil"

 

    Când avem o stare emoţională negativă putem tinde să îi învinovăţim pe cei din jur pentru aceasta – unul dintre cele mai dureroase modalităţi de a opera cu emoţiile proprii, prin efectele ei distructive asupra relaţiilor dintre noi.

Mai mult, această tendinţă se poate combina cu rănile emoţionale nerezolvate din trecut, generând mecanismul de apărare pe care psihologii îl numesc „proiecţie”.

Ce este proiecţia?

Proiecţia este, foarte pe scurt spus, un mecanism prin care noi „aruncăm” propriile conţinuturi psihice, pe care nu le agreăm în noi înşine, asupra celorlalţi. Adică vedem în ceilalţi atitudini sau comportamente inacceptabile pe care le conţinem chiar noi în inconştient. Astfel, când ceva nu ne este clar în comportamentul unei persoane şi ne afectează, vom proiecta, vom fi suspicioşi, vom crea scenarii care rareori au legătură cu realitatea etc. Sau, cum se spune în popor, „hoţul de hoţi se teme”.

Proiecţia este favorizată de:

•      Conţinutul emoţional reprimat - cu cât suntem mai răniţi emoţional şi evităm să lucrăm conştient la  vindecarea acestor răni, cu atât mai reactivi vom deveni la ce ni se întâmplă şi cu atât mai mult vom tinde să proiectăm aceste răni asupra celor din jur. Aşa cum citeam deunăzi pe Facebook: „Oamenii nu te judecă după ce le faci tu, ci după ce le-au făcut alţii lor”.

·         Ambiguitate - cu cât cineva înţelege mai puţin din ceea ce se petrece în mediul său exterior, cu atât va tinde să proiecteze mai mult din ceea ce gândeşte el însuşi. Mecanismul proiecţiei este folosit în testele psihologice în care se prezintă unei persoane o imagine abstractă, fără un înţeles anume, pentru a se favoriza astfel mecanismul proiecţiei. In faţa necunoscutului, a ambiguităţii, persoana va transpune în interpretarea acelei figuri propriile preocupări, tendinţe, emoţii etc., ajutând astfel la diagnosticarea psihologică.

Uneori proiecţia poate duce la distrugerea relaţiilor de cuplu sau de muncă, aşa cum mi s-a întâmplat mie, cu mai mulţi ani în urmă, cu o parteneră de afaceri:

Acum mai bine de 10 ani, Dorina îmi era colegă la nişte workshop-uri pentru femei pe care le susţineam împreună - eu, ea şi Oana, sora mea mai mică. Dorina avea o soră mai mare cu care nu se înţelesese toată copilăria, pentru că sora o bătea şi o jignea. Deşi ne cunoşteam de puţin timp când am început colaborarea (sau poate tocmai de aceea), Dorina m-a privit de la început cu suspiciunea că îi voi face rău - la fel cum sora ei îi făcuse rău în copilărie.

Fără să cunosc povestea ei, despre care am aflat mult mai târziu, priveam perplexă cum faţă de sora mea Dorina avea o atitudine protectoare şi prietenoasă (deşi toate trei făcuserăm cunoştinţă în acelaşi timp) şi imediat ce interveneam eu în discuţie i se întuneca faţa şi i se schimba radical atitudinea. Mă străduiam din greu să înţeleg cu ce o supăr şi, deşi am încercat să discut cu ea despre ce observam, a respins orice dialog. Deşi eu o adusesem în proiect, începuse la un moment dat să îmi spună că vreau să o dau afară din echipă, ceea ce mie nici nu îmi trecuse prin gând. Abia când mi-a povestit o prietenă că Dorina fusese bătută în copilărie de sora ei mai mare am înţeles de ce ea se comporta atât de prietenos şi ocrotitor cu sora mea, în timp ce pe mine mă bănuia de cele mai necurate intenţii pe care mi le şi reproşa adesea, direct, lăsându-mă cu gura căscată.

Oricât am căutat să o asigur că intenţiile mele sunt prietenoase şi corecte, rana nevindecată din sufletul Dorinei a fost mai puternică. A rămas la părerea ei, formată înainte să mă cunoască şi să vadă cum eram eu de fapt, şi a părăsit colaborarea care la început păruse că va fi fructuoasă.

In cazul proiecţiei, aşadar, oamenii nu se supără pe tine din cauza a ceea ce le-ai făcut, ci din cauza a ceea ce le-au făcut alţii înaintea ta. Dacă ţi se întâmplă şi ţie să fii privit cu antipatie de persoane pe care abia le-ai întâlnit, nu o lua personal. Aceasta ţine de păţaniile din viaţa lor până te-au întâlnit. Desigur, mai întâi, poţi să te/îi întrebi dacă i-ai supărat concret cu ceva. Dacă răspunsul este un NU clar, realizează că tu acţionezi ca un catalizator care le reactivează rana lor emoţională - datorită unor criterii din mintea lor la care poate nici nu te gândeşti. Când o persoană reacţionează din zona ei de durere interioară reprimată, spusele sau acţiunile ei ţi se pot părea complet ilogice.

Cum ştii că proiectezi?

Să clarificăm din start: mecanismul proiecţiei este unul automat, inconştient. Aceasta înseamnă că adesea nu vei realiza că proiectezi un conţinut emoţional pe care de fapt nu l-ai recunoscut, încă, în tine. Nu îţi vei dori să proiectezi şi nu o vei face intenţionat. Pur şi simplu e un mecanism de apărare care intră în acţiune pe pilot automat când rănile interioare şi aspectele dureroase insuficient conştientizate/prelucrate din fiinţa ta sunt declanşate de o situaţie ori o persoană.

Primul pas este, aşadar, să fii sincer cu tine şi vigilent.

Al doilea pas este să ai la îndemână câteva criterii pe care le poţi lua în considerare atunci când ai trăiri emoţionale negative şi nu îţi dai seama dacă ceea ce percepi tu este o proiecţie sau are şi corespondent în realitate.

Iată câteva dintre criteriile cele mai uşor de depistat care îţi arată că ai putea să proiectezi asupra altora ceva ce e de fapt al tău:

• Intensitatea emoţiei - când eşti sub imperiul unei emoţii puternice vei răspunde cu tot ceea ce ai acumulat în suflet în trecut ”pe firul” acelei emoţii. Nu vei răspunde doar la situaţia de fapt, pentru că prezentul apasă butoanele de durere neprelucrată din inima ta şi vei reacţiona cu o intensitate greu de înţeles de cei din exterior, dar chiar şi de către tine;

•   Ceilalţi îţi vor spune că exagerezi, că situaţia nu e atât de gravă, persoana pe care eşti supărat nu e atât de rea, în timp ce tu vei considera că eşti perfect îndreptăţit să crezi/acţionezi astfel.

•   Claritatea judecăţii îţi este afectată. Eşti singura persoană care vede în acest fel lucrurile/persoanele/ situaţiile care te dor. Ceilalţi nu sunt afectaţi şi percep problema ta şi din alte unghiuri. Aceasta se întâmplă pentru că proiecţia începe în tine. Aşadar, o verificare cu o persoană neutră te poate ajuta în a-ţi da seama dacă proiectezi;

•   Crezi cu tărie că ştii ce simte celălalt. Ca şi cum dintr-odată devii clarvăzător doar pentru că te-ai supărat: ”Ştiu eu ce gândeşti! Ştiu că ai ceva cu mine!” Adevărul este că nu poţi citi în sufletul celuilalt. Tot ce poţi face este să întrebi ce se întâmplă în universul celuilalt şi să te comunici pe tine. Nu presupune că ştii mai bine decât celălalt ce trăieşte el/ea;

•     Percepi persoana pe care proiectezi ca îngrozitoare şi o reduci la unul sau câteva atribute negative. Nu o mai vezi în ansamblu, cu bune şi rele, ci selectezi doar părţile negative;

•   Te plasezi automat ca victimă a acelei persoane şi o acuzi neobosit, fără milă, devenind astfel persecutorul ei.

Mecanismul proiecţiei este magistral înfăţişat în următoarea poveste arabă:

„A fost odată un bărbat care şedea la marginea unei oaze la intrarea unei cetăţi din Orientul Mijlociu. Un tânăr se apropie într-o bună zi şi îl întrebă:

- Nu am mai fost niciodată pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi?

Bătrânul îi răspunse printr-o întrebare:

-      Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii?

-    Egoişti şi răi. De aceea mă bucur că am putut pleca de acolo.

-      Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi răspunse bătrânul.

Puţin după aceea, un alt tânăr se apropie de omul nostru şi îi puse aceeaşi întrebare:

-    Abia am sosit în acest ţinut. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi?

Omul nostru răspunse cu aceeaşi întrebare:

-      Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii?

-     Erau buni, mărinimoşi, primitori, cinstiţi. Aveam mulţi prieteni acolo şi cu greu i-am părăsit.

-      Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi, răspunse bătrânul.

Un neguţător care îşi aducea pe acolo cămilele la adăpat auzi aceste discuţii şi când cel de-al doilea tânăr se îndepărta, se întoarse spre bătrân şi îi zise cu reproş:

-    Cum poţi să dai două răspunsuri cu totul diferite la una şi aceeaşi întrebare pe care ţi-o adresează două persoane?

-    Fiule, fiecare poartă lumea sa în propria-i inimă. Acela care nu a găsit nimic bun în trecut nu va găsi nici aici nimic bun. Dimpotrivă, acela care a avut şi în alt oraş prieteni va găsi şi aici tovarăşi credincioşi şi de încredere. Pentru că, vezi tu, oamenii nu sunt altceva decât ceea ce ştim noi să găsim în ei.

In concluzie, ca să ai privirea clară atunci când te uiţi la un om, e esenţial să îţi vindeci rănile emoţionale, să te eliberezi de emoţiile dureroase stocate în suflet şi să ierţi, dând drumul acelor situaţii în trecut, acolo unde le este locul. Astfel, ele nu îţi vor mai tulbura prezentul.

Iar dacă întâlneşti o persoană care îţi aminteşte de cineva care te-a rănit, înainte de a proiecta asupra sa durerile tale nerostite şi neprocesate, e sănătos să îţi asumi responsabilitatea pentru propriile emoţii neplăcute şi să începi să lucrezi pentru alinarea lor, să pansezi rana sufletească cauzată de acel cineva care seamănă - mai mult sau mai puţin - cu persoana din faţa ta. Ca să te ajuţi când realizezi că proiectezi opreşte-te şi întreabă-te: „Ce emoţie simt?” apoi „Când altădată m-am mai simţit aşa?” Odată identificată amintirea-sursă poţi elibera conţinutul emoţional reprimat şi nu vei mai trăi sub povara lui. Dacă nu facem asta, ratăm persoana reală şi distrugem relaţia, uneori înainte ca ea să înceapă.

Când sufletul se împacă cu trecutul, eliberează impactul dureros al acelor relaţii în care ne-am simţit agresaţi, abandonaţi, speriaţi, nesiguri, subestimaţi, trădaţi, înşelaţi, umiliţi, agresaţi etc. Atunci vom vedea persoana cu ochi noi.

Mă bucură să văd că tot mai mulţi oameni aleg să îşi asume responsabilitatea propriilor răni şi să lucreze pentru vindecarea acestora. Ei rezistă astfel tentaţiei de a-şi proiecta durerea sufletească asupra celor din jur şi de a-i acuza de suferinţa proprie.

Recent, am creat un mic joc cu partenerul meu de viaţă. Ori de câte ori ne supărăm pe ceva, ne atragem unul altuia atenţia asupra a ceea ce se întâmplă din punct de vedere emoţional folosind îndemnul amuzant: ”Nu le ţine-n tine/Nu le da pe mine” (emoţiile n.n.). Cu alte cuvinte, când ai o stare emoţională negativă puternică, nici nu o reprima, închizându-te în tine şi nici nu o arunca asupra altcuiva. Asumă-ţi responsabilitatea pentru acea trăire şi lucrează conştient asupra ei.

Extras din cartea 

"Geniul Emoţiilor: Ghid către inteligenţa ascunsă a sufletului", 

de Patricia Cihodaru 

www.patriciacihodaru.ro/geniul-emotiilor

 

Terapia de cuplu - ce e bine să ştii

Uneori, când simţi că lucrurile nu merg bine în relaţia cu partenerul tău de viaţă, poţi opta pentru o terapie de cuplu. În acest caz îţi va fi util să ştii câteva principii de bază:

1.       Terapeutul vede relaţia ca pe o entitate de a cărui sănătate se ocupă. Cuplul este sănătos atunci când, în spaţiul de iubire care se presupune că se află la baza constituirii unui cuplu, ambii parteneri au loc să fie ceea ce sunt, există respect reciproc şi sunt susţinuţi să îşi atingă maxim de potenţial. Aşadar, prioritatea terapeutului va fi la început funcţionarea cuplului ca întreg şi scopul va fi ca relaţia să meargă. Doar dacă relaţia devine toxică pentru unul sau ambii parteneri  se recomandă destrămarea acesteia. 

2.       Aproape toate problemele în cuplu sunt probleme de comunicare. Comunicare înseamnă „a pune în comun” – adică a împărtăşi ce e important pentru tine, a fi alături „la bine şi la greu” şi a cuprinde în spaţiul conştiinţei tale universul interior al celuilalt, cu toate diferenţele cu care el/ea vine „la pachet”.

3.       Provocarea cea mai mare sunt tocmai aceste diferenţe – poţi avea tendinţa să crezi că iubitul/iubita e o prelungire a ta care se va comporta cum îţi doreşti tu doar pentru că te iubeşte: va avea aceleaşi standarde de curăţenie, va avea doar aceleaşi hobby-uri ca şi tine, îi vor plăcea doar aceiaşi oameni ca şi ţie, îţi va iubi familia aşa cum o iubeşti tu etc. Deşi pare greu de crezut, chiar dacă nu îţi e identică în gândire, ritm, preferinţe, persoana aceea te iubeşte.

4.       Relaţiile de putere nu au ce căuta în cuplu. Indiferent din ce motiv crezi că trebuie să te poziţionezi ca superior celuilalt („ştiu mai bine, „am dreptate”, „el/ea  nu a învăţat asta nicăieri”), nu o face. Pentru că asta distruge comunicarea. De aceea, terapeutul te va atenţiona dacă ai tendinţa în cadrul sesiunii să îl domini pe celălalt. Când domini, nu comunici, pentru că a comunica înseamnă un flux de informaţie în ambele direcţii. Cel ce domină nu acceptă să îi vină alt feedback decât cel pe care vrea să îl audă. Cel ce domină are nevoie de ajutor. Un om împăcat cu sine, liniştit şi fericit nu are nevoie să domine în viaţa personală. Relaţia de cuplu este menită să fie una de completare şi împărtăşire, ca piesele dintr-un puzzle.

5.       În terapia de cuplu nu ne culcăm pe canapea. Suntem activi. Iubirea e construită din verbe, îmi place să zic. De aceea vi se vor recomanda uneori „teme pentru acasă”, adică să faceţi lucruri pe care până în prezent nu le făceaţi sau să le faceţi altfel decât până acum. Aceasta va presupune anumite eforturi de auto-depăşire, de ieşire din zona de confort şi e nevoie ca ambii să facă aceste eforturi. Şi pentru că termenul „efort” sună… epuizant, puteţi opta pentru a face schimbările necesare în joacă, cu umor, creativitate şi bucurie.

6.       Iubirea e perfectă, relaţia e imperfectă datorită condiţionărilor noastre (a se vedea în acest sens cartea „Iubiri perfecte, relaţii imperfecte”, de John Welwood). Aducem în cuplu obiceiurile – şi bune şi rele – ale părinţilor noştri şi ale altor adulţi care ne-au servit drept modele în formarea noastră ca oameni. Fricile, modurile de răspuns la furie şi la alte emoţii negative, blocajele, nesiguranţele lor – pe toate le purtăm în noi. Unii chiar declară „Nu vreau să fiu ca părinţii mei”, dar în lipsa unui demers conştient de evoluţie interioară, ne vom mişca pe „rotiţa de hamster” a ceea ce am preluat din mediul în care am crescut.

7.       Uneori terapeutul va recomanda terapie individuală pentru că unul dintre parteneri – sau ambii – are/au comportamente nesănătoase - prin aceasta înţelegând comportamente care arată că există o durere sufletească ascunsă ce în timp se poate agrava dacă e lăsată netratată şi poate afecta atât sănătatea individuală, cât şi dinamica relaţiei. De aceea, dacă ţi se recomandă asta, nu o lua personal. Terapeutul nu face asta pentru că ia partea celuilalt, nici pentru că te consideră defect, ci pentru că îşi doreşte să vindeci rana emoţională. Vindecarea ta va contribui apoi la facilitarea terapiei de cuplu, pentru că eliberându-te de rănile afective nu le vei mai proiecta pe cei din exterior (mai multe despre mecanismul proiecţiei în relaţii găseşti aici).

8.       Asumă-ţi responsabilitatea pentru rănile proprii şi pentru eventualele greşeli. Nu suntem responsabili pentru rănile emoţionale la care am fost expuşi în copilărie, dar ca adulţi avem responsabilitatea să ni le vindecăm. Altfel vom tinde să proiectăm pe cei din jur - şi cel mai mult pe partenerul din cuplu – fricile, durerile, învinovăţirile şi alte emoţii negative pe care le purtăm în noi din trecut. Dacă intensitatea răspunsului tău emoţional la un comportament al iubitului/iubitei este mult peste dimensiunea realistă a situaţiei şi a daunelor produse este posibil să ţi se fi apăsat un buton sensibil. În acest caz, asumă-ţi cu curaj că o parte din problemă este la tine şi cere ajutor pentru a te elibera de poverile emoţionale din trecut. La terapie nu eşti la judecător, ci eşti primit într-un spaţiu de acceptare în care poţi conştientiza efectele propriilor acţiuni asupra ta şi a celuilalt şi poţi corecta traseul pentru ca amândurora să vă fie bine. Uneori vei lăsa tu de la tine, alteori celălalt va face asta.

9.       Nu te aştepta ca efectele să se vadă imediat. Relaţia nu e niciodată statică. E ca într-un dans. Armonia se construieşte pas cu pas şi în timp, cu exerciţiu din partea amândurora. Şi chiar dacă există recăderi uneori, ceea ce aţi construit împreună rămâne. Foloseşte paşii înapoi pentru a dobândi perspectivă, a vedea ansamblul

10.   Şi da, aveţi nevoie de răbdare, de a fi umani, blânzi cu voi înşivă şi cu cel de alături.

A apărut cartea mea ”Geniul emoțiilor: Ghid către inteligența ascunsă a sufletului”

 Acum mai bine de 4 ani am început să scriu o carte. Îmi doream să fie un manual pentru prevenția îmbolnăvirilor emoționale. Ideea plutea în aer de ceva vreme, dar un tânăr de 19 ani avea să-mi dea startul brusc să trec la treabă:

„Cum să fac să nu mai am emoții? Mă puteți ajuta să scap de ele pentru totdeauna?” – m-a întrebat el. Trecuse în ultima vreme prin câteva situații neplăcute în urma cărora se simțea trădat, furios, devalorizat – stări pe care le numim de obicei „emoții negative”. Așa că, neștiind ce să facă cu aceste trăiri, își dorea, pur și simplu, să nu le mai experimenteze și credea că are nevoie de vreun fel de „analgezic emoțional” pe care eu trebuia să i-l prescriu. 

Pentru câteva secunde, mi-am imaginat efectele asupra vieții lui dacă i-aș fi răspuns că da, pot să îl fac să nu mai aibă emoții niciodată: l-aș fi „ajutat” să devină un robot, exclusiv rațional, fără vreo vibrație interioară. L-aș fi „ajutat” să își anuleze tot atâtea resurse importante pentru adaptare, evoluție, împlinire sufletească și creativitate. L-aș fi „ajutat” să ucidă geniul tăcut al sufletului lui care se exprimă prin emoțiile noastre, chiar și prin cele negative.

Întrebarea lui m-a atins într-un fel special, transportându-mă instantaneu în propria adolescență, când îmi pusesem aceleași întrebări și îmi începusem căutările în domeniul emoțiilor. Doar că pe vremea aceea, la noi în țară nu prea existau psihoterapeuți. Așa că am devenit eu unul, căutând răspunsuri la această întrebare, care se reîntorcea acum la mine prin timp, chemându-mă parcă să împărtășesc răspunsurile găsite prin experiență proprie și prin experiențele de viață ale celor cu care am lucrat. 

I-am explicat lui Sorin că emoțiile nu sunt rele în sine, dar că durerea emoțională, deși invizibilă, poate avea efecte devastatoare asupra sufletelor și vieților noastre. La fel cum e bine să știm ce să facem și unde să cerem ajutor când avem dureri fizice, este sănătos să știm ce să facem când avem emoții negative și la cine să apelăm pentru sprijin.

Acesta a fost momentul când am început să scriu. Nu credeam că voi lucra la ea atât de mult timp. A fost o perioadă de inspirație, documentare și de bucurie a scrisului, alimentată de pățaniile din cabinetul de psihoterapie. De aceea spun că e o carte din viață, țesută cu viață.

Mesajul principal al cărții este că emoțiile de toate tipurile – chiar și cele numite de obicei negative – sunt semnale prețioase de la suflet, al căror sens merită descifrat pentru atingerea și păstrarea echilibrului interior.

Emoții avem cu toții. Ceea ce ne lipsește este cunoașterea unor instrumente de procesare conștientă a lor, pentru a crea o armonie rațiune-simțire, pentru a nu mai reprima emoțiile negative și/sau a nu le mai arunca asupra celor din jur.

Cartea a văzut lumina tiparului acum, în ianuarie 2021.

Poți afla mai multe detalii despre ea aici: www.patriciacihodaru.ro/geniul-emotiilor