luni, 25 octombrie 2010

Cum să creşti un copil creativ


Nevoia de creativitate
Poate te întrebi de ce are nevoie copilul tău de creativitate – şi nu mă refer doar la faptul că ştie să picteze pereţii sau are talent la muzică, ci la abilitatea de a genera noul din te miri ce. Aşa că răspunsul devine evident: trăim într-o lume în care schimbările se succed cu o viteză uimitoare, astfel încât avem mai mult ca oricând nevoie să ne dezvoltăm capacitatea de adaptare la noi şi noi experienţe.

Devine imperios necesar să ne flexibilizăm schemele de acţiune şi de interacţiune cu ceilalţi pentru a putea face faţă unui mediu atât de nestatornic. Cu cât mai de timpuriu, cu atât mai bine. Aşa că, dacă vrei să-ţi susţii copiii şi să-i pregăteşti adecvat pentru viitor, cultivarea creativităţii lor devine indispensabilă.

Prin actele creative puiul tău îşi dezvoltă curajul şi dobândeşte mai multă încredere în el. Creând, copilul îşi conştientizează şi conturează interesele şi aptitudinile, se diferenţiază de ceilalţi, îşi defineşte unicitatea. Cât e mic, e fericit să fie flexibil, spontan şi să experimenteze lucruri noi. Iar dacă acum îi antrenezi creativitatea, la vârsta adultă va avea de beneficiat în toate domeniile – personal, relaţional, profesional etc.

Iată ce ai de făcut:

Fii independent şi activ!
Eşti modelul numărul 1 pentru cel mic, eroul lui. În consecinţă, dacă vrei să fii părintele unui… viitor Einstein, nu-ţi bloca emoţiile. Trăieşte cât mai în acord cu ceea ce simţi - fără a te preocupa excesiv de „imaginea” pe care trebuie să o afişezi - cultivă interese diverse, atât în casă, cât şi în afara ei. Practică-ti hobby-urile, citeşte, informează-te, fii curios şi interesat de ce se petrece în jurul tău. Copilul tău va primi astfel mesajul că toate aceste activităţi sunt importante şi le va duplica în propriile lui acţiuni.

Redevino copil!
Brâncuşi spunea că „atunci când am încetat să mai fim copii am murit de mult”. Iar Einstein a răspuns la întrebarea „Ce înseamnă geniul?” … scoţând limba!!! Aşa că… joacă-te cu cei mici! Beneficiile sunt multiple - de ambele părţi. Ei se bucură sa te aibă alături. Simt că sunt importanţi, că înseamnă ceva pentru mama sau tata. In joc, lasă-i să-ţi spună cum văd ei lucrurile. Poţi avea surprize minunate şi vă puteţi amuza copios împreună. În plus, adultului obosit din tine care vine acasă după opt ore de muncă istovitoare îi va prinde foarte bine o astfel de metodă de „relaxare activă”.

Intimitate şi încredere
Nu-l controla obsesiv. Doar arată-i când greşeşte şi utilizează erorile pe care le face ca oportunităţi de a-l învăţa câte ceva despre viaţă. Respectă-i spaţiul personal, nu da buzna în camera lui. Protejează-i intimitatea – are nevoie de ea pentru a genera noul. Nu-l cicăli. De obicei, părinţii îşi cicălesc copiii pentru că se tem de consecinţele acţiunilor acestora. Nu te îngrijora excesiv când el/ea îşi asumă riscuri. Pe măsură ce creşte, învaţă-l să-şi asume tot mai mult responsabilitatea pentru ceea ce face. În felul acesta, el îşi măsoară forţele de a se adapta la diferite cerinţe.

Valori în loc de reguli
Copilul tău are nevoie de reguli ca să-şi formeze o structură mentală care să-i permită adaptarea la lume. Important este ca aceste reguli să nu fie prea multe, iar copilul să aibă totuşi spaţiu pentru a putea găsi singur soluţii şi a avea iniţiative, fără a se teme de posibile consecinţe negative. Încă din 1987 studiile asupra copiilor creativi au arătat că părinţii acestora impuneau doar câteva reguli ce trebuiau respectate cu stricteţe, cum ar fi cele legate de numărul de ore de studiu sau ora de culcare. În schimb, ofereau un set de valori clare care să îi ajute pe copii să distingă între bine şi rău şi se comportau ei înşişi în acord cu ele. Cei mici puteau astfel să aleagă singuri cele mai adecvate comportamente conform acelui set de valori. Surprinzător, părinţii copiilor înalt creativi au observat că aveau extrem de puţine probleme cu disciplina.

Realizări în loc de note
Învaţă sa apreciezi calităţile copilului şi nu notele cu care e evaluat. Dacă pui notele mai presus de orice, micul elev va concluziona că valoarea sa se limitează la note, aşa că notele mici îl vor inhiba şi speria. Ori, teama şi creativitatea sunt incompatibile. Teresa Amabile, specialist în domeniul creativităţii, arată că: „Părinţii copiilor creativi au o adâncă evlavie fata de realizările copiilor lor. Ei îşi încurajează copiii sa facă tot ce se poate pentru a duce la capăt şi a realiza lucruri deosebite.”

Respect pentru pitici
Copiii creativi au în general părinţi care îi respectă ca individualităţi distincte, unice, ceea ce îi ajută pe copii să-şi dezvolte stima de sine şi încrederea în capacităţile proprii. Cei mici au tendinţa de a copia inconştient atitudinea pe care o avem faţă de ei. Dacă îi neglijezi, cand vor deveni adulţi se vor neglija. Dacă îi vei proteja excesiv vor ajunge să considere că lumea e un loc periculos şi că au nevoie mereu de cineva mai puternic să le fie în preajmă ca să se descurce în viaţă. Dacă ai încredere în ei, vor avea şi ei. Dacă îi respecţi, se vor respecta.

Râzi!
Cu copilul, nu de el. A face haz de necaz şi a nu lua totul prea în serios, a şti să râzi de tine şi de limitele tale te ajută să vezi dincolo de situaţia în care te afli şi să te adaptezi mai eficient la ea. În plus, umorul provine din asociaţii neobişnuite de idei care schimbă perspectiva şi piticul tău va profita de ele pentru a-şi dezvolta spontaneitatea. Studiile de specialitate arată că părinţii copiilor creativi glumesc des, se joacă, se amuză şi construiesc momente în care toată familia „dă în mintea copiilor”.
Adică, dau jos măştile şi se bucură pur si simplu de viaţă! Ceea ce vă doresc tuturor!

sâmbătă, 23 octombrie 2010

Cum să-ţi educi copilul în funcţie de temperament

Temperamentul este ceea ce observăm prima dată la un copil, “firea” lui, după cum se spune în popor. Există patru tipuri temperamentale pe care le poţi observa la copii. Iată cum trebuie să-i abordezi pentru a-i ajuta să-şi scoată la iveală potenţialul şi să şi-l valorifice la maxim.

COPILUL SANGVINIC – Micul actor
Are nevoie de "cei patru A": atentie, aprobare, afectiune, acceptare. E curios, îndrăzneţ, entuziast, inventiv. Îi place să se distreze şi-i va antrena şi pe ceilalţi în aventurile sale pline de culoare şi amuzament. Este foarte creativ şi are nevoie permanent de un public – el se simte mereu pe scenă. E sufletul petrecerilor şi va atrage întotdeauna atenţia de care are nevoie. Defectele lui: detestă detaliile, rutina şi activităţile monotone. Adesea devine prea vorbăreţ şi îi poate obosi pe cei din jur cu cererile sale de atenţie. E uşor de distras şi uituc. Nu luaţi de bune tot ce vă spune: adesea îşi înfloreşte povestirile, pentru a le face mai atractive. Trece uşor de la o stare la alta.

Cum să te porţi cu el

Viaţa alături de acest copil e plină de farmec, culoare şi, mai ales sunet – pentru că are mereu ceva de povestit, de întrebat. Va trebui însă supravegheat să îşi respecte promisiunile şi să termine ce a început. Pentru că vorbeşte mult, are nevoie să conştientizeze efectele pe care le au spusele lui asupra celorlalţi, aşa că pune-l să observe şi să-şi controleze impulsul de a pălăvrăgi. Lasă-i spaţiu pentru a se distra – e vital pentru el, dar învaţă-l că uneori va avea nevoie şi de aspectul „serios” al vieţii. Educă-i empatia şi atenţia faţă de nevoile celorlalţi pentru că adesea e atât de preocupat de spectacolul pe care îl dă în faţa lumii încât devine egocentric. Arată-i că, asemenea lui, şi alţi copii au nevoie de atenţie şi că va trebui să împartă „spectatorii” şi cu ceilalţi.

COPILUL MELANCOLIC – Micul geniu
Este un copil sensibil, profund, cu o viaţă interioară bogată. Este înclinat spre artă şi are talent pentru diferitele forme ale acesteia. De obicei evită preocupările triviale, fiind puţin „elitist”. Are nevoie de spaţiu personal, siguranţă şi stabilitate. Se va izola de fraţii mai zgomotoşi sau dezordonaţi şi va cere sprijin părinţilor. Este de obicei mai tăcut, dar acesta e un indiciu de profunzime interioară în cazul lui. Are nevoie de sensibilitate, empatie, linişte şi, mai ales, ORDINE. E foarte organizat şi curat. Dezvoltă ataşamente profunde, de lungă durată. Este compasiv şi sufletist.

Cum să te porţi cu el
Acest copil îţi va arăta latura profundă a vieţii. Îl poţi ajuta enorm dacă îi faci viaţa previzibilă: explică-i de fiecare dată unde mergeţi, ce o să faceţi, cât o să rămâneţi acolo şi îl vei vedea că e mult mai relaxat. Poate fi foarte confuz dacă nu ştie ce urmează în orarul lui, aşa că va fi nevoie să i-l prezinţi. Va trebui să îl înveţi să tolereze imperfecţiunea, pentru că el pretinde ca totul să fie aranjat „la dungă”, iar oamenii să fie corecţi după toate standardele. Aceasta îl poate duce la criticism. Ca urmare, ceilalţi îl vor respinge, întrucât cui îi place să aibă alături un tiran? Aşa că va trebui să înveţe să ierte şi să iubească oamenii cu tot cu neajunsurile lor. Pentru aceasta învaţă-l să diferenţieze între persoană şi comportament: persoana se acceptă necondiţionat, defectul se corectează.

COPILUL COLERIC – Micul şef
Micul şef are excelente abilităţi organizatorice fără de care lumea ar fi în haos. El pare să ştie aceasta încă de la naştere şi pândeşte încă din leagăn momentul când va prelua puterea de la părinţi. Pentru el problema nu e dacă va fi în frunte, ci când. Are nevoie să i se aprecieze realizările şi să aibă unde să-şi manifeste calităţile de lider. Doreşte întotdeauna să aibă controlul asupra a ceva – de la camera proprie până la animalele de casă sau locul lui în bancă sau în clasamentul de la şcoală. Vrea să fie el cel care stabileşte regulile. Pretinde ca toţi, (atenţie, inclusiv adulţii!), să îi fie recunoscători pentru că el îi conduce şi le arată cum ar trebui să stea lucrurile. Are o voinţă puternică, e orientat spre succes şi testează limitele tuturor – e într-o permanentă expansiune a teritoriului propriu.

Cum să te porţi cu el
Încurajează-l să observe ierarhiile din societate şi să îşi stabilească reguli pentru activităţile proprii, dar nu şi pentru adulţii din jur cărora vrea adesea să le stabilească programul. E nevoie de multă fermitate şi seriozitate în a-i stabili limitele, pentru că el tinde să le neglijeze, vrând cu orice preţ să se impună. Adesea va reuşi aceasta, pentru are gustul lucrului bine făcut. Nu e prea receptiv la nevoile celor din jur, aşa că va trebui educat să observe reacţiile celorlalţi la acţiunile sale şi să înceteze să le mai facă pe cele care produc suferinţă. Ajută-l să-şi dezvolte compasiunea – altfel va ajunge în vârful ierarhiei sociale, dar va fi singur. Cultivă-i generozitatea – învaţă-l să dea celor care au mai puţin ca el. În acest fel te asiguri că puterea spre care aspiră cel mic e echilibrată de deschiderea inimii.

COPILUL FLEGMATIC – Micul ascultător

Personalitate liniştită, care ia viaţa aşa cum e, acest copil e o binecuvântare pentru cei din jur. Este o prezenţă plăcută, drăgălaşă şi reconfortantă, genul care îi ascultă pe toţi. Atenţie, însă, nu ştie să îşi exprime nevoile! Urăşte conflictele şi tânjeşte după armonie şi tăcere. Nu-i place să ia iniţiative, să-şi asume responsabilităţi sau să se confrunte cu cineva. Fiind atât de liniştit, va fi uşor să treacă neobservat şi poate creşte cu sentimentul că nimănui nu-i pasă de el. Renunţă prea uşor la ceea ce are de făcut, de parcă ar fi mereu în aşteptarea unui motiv pentru a NU face ceva. În schimb, dacă se încăpăţânează într-o atitudine, poate dovedi o voinţă de fier.

Cum să te porţi cu el
Laudă-i felul delicat de a se purta cu ceilalţi şi grija pentru cei aflaţi la nevoie. Ajută-l să se mobilizeze, pentru că altfel poate rămâne toată viaţa într-o condiţie inferioară celei pe care o merită, doar pentru că nu trece la acţiune. Învaţă-l să-şi asume responsabilităţi, încredinţându-i sarcini de dificultate crescândă încă de la vârste mici. Nu-i stârni încăpăţânarea. Mai bine susţine-l să-şi găsească singur motivele pentru care e bine să înceapă sau să continue o activitate. Ajută-l să înţeleagă beneficiile activităţii, pentru că riscă să devină leneş şi nemotivat, aşteptând ca alţii să facă totul în locul lui.

vineri, 22 octombrie 2010

Cand amabilitatea devine boala (II)

Dacă ne ignorăm propriile nevoi, cineva va plăti: ori noi, ori celălalt” - Thomas D’Ansembourg.

Cum stii ca ai depasit masura
Amabilitatea excesivă se manifestă prin comportamente specifice, care trebuie identificate şi înlocuite cu unele mai sănătoase:
Falsul altruism: „nu m-am despărţit de el ca să nu-l rănesc” sau „nu i-am spus ce credeam cu adevărat, i-am zis că îi stă bine în rochia nouă.”
Raţionalizări: „ştiam că opinia mea nu va conta oricum; şi de fapt, altcineva a spus-o chiar mai bine decât mine.”
Supunere: „A fost mai uşor să fiu de acord/să accept ceea ce mi s-a oferit decât să protestez sau să cer altceva.”
Supra- sau sub-responsabilizare: a face prea mult sau, din contră, a evita, a amâna etc.
Auto-sabotare: „Când nu mă bătea era bun cu mine, aşa că nu l-am putut părăsi”.

Întrebări vindecătoare
Dacă te regăseşti în aceste comportamente sau ştii pe cineva care acţionează aşa, poţi folosi următoarele întrebări pentru a ieşi din impasul generat de incapacitatea de a vorbi în nume propriu:
• De ce e atât de important să nu răneşti pe altcineva încât să ajungi până la a fi nesincer?
• Atunci când ai spus adevărul despre tine, cineva a avut vreo reactie care te-a speriat sau ranit?
• Există evenimente în trecut care te-au făcut să crezi să opinia ta nu conteaza deloc?
• Ce crezi că se va întâmpla dacă protestezi?
• De ce ţi-e teamă să părăseşti o relaţie care nu mai merge?

Care e soluţia?
Evident, nu renunţa la amabilitate. Doar ai grijă ca ea să nu devină o sursă permanentă de reprimare şi frustrare pentru tine, o cale de a evita să te priveşti în faţă, aşa cum eşti, cu bune şi rele.

Ai acelaşi drept la existenţă ca toţi oamenii. De aceea, deschiderea şi sinceritatea manifestate în relaţiile tale, cu respect şi bunăvoinţă, constituie alternativa sănătoasă la amabilitatea opresivă.

Iată paşii către o comunicare sinceră cu ceilalţi, în care predomină afirmarea de sine în armonie cu nevoile celorlalţi, comportament care e numit în literatura de specialitate „asertivitate”:

1. Centreaza-te: Conştientizează ce simţi şi comportă-te în acord cu emoţia pe care o trăieşti – ea semnalizează că o nevoie a ta e sau nu îndeplinită. Simplul fapt că ţi-ai conştientizat o nevoie, chiar dacă ea nu e deocamdată satisfăcută, îţi aduce deja uşurare şi o surprinzătoare stare de bine. Conştientizarea permite ieşirea din confuzia care însoţeşte eventualele stări de rău. Cum poţi să te aştepţi ca alţii să-ţi împlinească spontan nevoile, ghicind cam ce ţi-ar plăcea, dacă nici măcar tu însuţi nu poţi numi ce vrei?
2. Comunică-te: Afirmă ceea ce tocmai ai aflat despre tine. Elimină tendinţa de a presupune cum te va eticheta sau judeca cealaltă persoană. Nu poţi şti cu adevărat ce va spune ea decât după ce îţi spui păsul. În felul acesta îi dai celuilalt dreptul de a fi el însuşi, iar tu îţi antrenezi curajul de fi aşa cum eşti.
3. Cere: Îndrăzneşte! Cel mai adesea nu spunem ce vrem din teama că vom fi respinşi. Dar, indiferent care e răspunsul celuilalt, măcar îţi faci datoria faţă de tine – cel puţin ceri, exprimi ce e în sufletul tău. Aceasta îţi dă încredere în tine şi un sentiment de forţă interioară.
4. Rămâi deschis la ce are de spus celălalt: Nu e nici un bai dacă te refuză sau nu e de acord cu tine. Recunoaşte-i dreptul la propria opinie şi mergi mai departe.

Happy end-ul Anei
Ana a spus prima dată NU la vârsta de 45 de ani. Spre surpriza şi bucuria ei, nu s-a dărâmat lumea şi nimeni nu a urât-o. Celălalt a spus: „OK, cum vrei tu…”. Iar ea s-a simţit dintr-odată mai bine, mai puternică, mai în acord cu ea însăşi. S-a simţit mai vie.

La capătul procesului de vindecare interioară, Ana s-a regăsit pe sine. Este mai calmă, mai surâzătoare, iar fiinţa ei emană acum pace. A învăţat că are dreptul să existe şi să înflorească în ciuda adversităţilor şi că e loc pe Pământ pentru toată lumea – deci şi pentru ea.

Închei cu cuvintele aceluiaşi simpatic pacifist, Thomas D’Ansembourg: „Cred că nu va fi pace în lume atâta vreme cât fiecare dintre noi nu se va îngriji de pacea sa interioară, aşa cum un grădinar are grijă de florile lui – în fiecare zi. Să începem, prin a cultiva pacea în interiorul fiinţei noastre. Ea se va răspândi mai apoi printr-un efect de iradiere: Pacea este contagioasă!”

joi, 21 octombrie 2010

Cand amabilitatea devine boala

Amabil sau autentic?
La vârsta de 45 de ani Ana are stări anxioase, tendinţe depresive şi mari probleme în relaţiile cu ceilalţi. Ca mulţi dintre noi, a fost învăţată de mică să spună „da” mai curând decât „nu” şi să respecte nevoile altuia, în timp ce nevoile ei au trecut mereu pe planul doi.
Credea că aşa e „normal”, dar acum ştie că mai are ceva de învăţat: autenticitatea – puterea de a rămâne congruent cu tine, chiar dacă vrei să le faci pe plac şi celorlalţi. În cazul ei amabilitatea a devenit excesivă şi trebuie echilibrată de asumarea propriilor dorinţe şi nevoi. Nu e vorba despre nişte toane de moment, ci despre nevoile noastre de bază: identitate, respect, înţelegere, acceptare, responsabilitate, libertate.

Cum devenim excesiv de amabili

Încă din copilărie încercăm din răsputeri să facem tot ce credem că e „bine” pentru a câştiga apreciere. Ceea ce nu observăm însă, în acest proces, este că adevărata noastră fiinţă e „aruncată în subsol”. Pe măsură ce creştem ne rupem de sentimentele şi nevoile noastre pentru a le asculta pe cele exprimate de mama, tata, fraţii şi surorile, învăţătorul, profesorii etc.

Ei par că ştiu mai bine cum stau lucrurile în lume, aşa că îi credem. Învăţăm să zâmbim chiar când nu ne vine, să împărţim şi ce am vrea să rămână al nostru, să lăsăm ca altul să decidă pentru noi etc. Treptat, devenim „nice dead persons”.

Descoperim curând că rezultatele acestei „strategii” sunt destul de diferite de ceea ce ne aşteptam să obţinem: deşi facem toate eforturile, tot mai există oameni nemulţumiţi de noi (de, prea rar ni se spune că nu poţi mulţumi pe toată lumea!). În plus, noi am uitat cine suntem, ne-am pierdut entuziasmul pe drum, ne simţim epuizaţi şi ne întrebăm cine suntem de fapt şi ce ne dorim de la viaţă.

În procesul educaţiei ni se cultivă mintea, în timp ce lumea noastră interioară, emoţiile noastre, nu se bucură de aceeaşi atenţie. Efectul? Nu ne mai asumăm responsabilitatea a ceea ce simţim – de fapt, adesea nici nu mai ştim ce emoţii trăim. Suntem când prea drăguţi, când trişti şi confuzi, când iritaţi fără motiv, când anxioşi. Pierdem curajul de a spune ce simţim sau gândim, din dorinţa profundă de a fi acceptaţi şi din teama de a nu fi judecaţi, criticaţi, etichetaţi.

„Pe măsură ce părinţii ne învaţă amabilitatea nu realizează că în acelaşi timp îşi învaţă copiii să reducă la tăcere gândurile şi sentimentele lor autentice. Instituţiile sociale încurajează ascultarea promovând o cultură în care oamenii sunt apreciaţi pentru masca pe care o afişează şi nu pentru ceea ce sunt cu adevărat. Dar obedienţa nu garantează satisfacţia, bunele relaţii, empatia cu ceilalţi oameni sau recunoaşterea propriei individualităţi”, spune Evelyn Sommers.

Ce e de facut?

Thomas D’Ansembourg, in cartea Lasa amabilitatile! Fii tu insuti in relatiile cu ceilalti, sintetizeaza ce avem de facut: „Categoric, avem nevoie să ne găsim, să ne ancorăm puternic în noi înşine, să simţim în interior că noi suntem cei care vorbim, că noi suntem cei care hotărâm şi nu obişnuinţele noastre, condiţionările sau teama de privirea celuilalt”.

Cum facem aceasta aflati in "episodul urmator" - si aflati si urmarea povestii Anei, eroina noastra de la inceputul postarii.

Deci, VA URMA...

luni, 18 octombrie 2010

Secretul lipsa din "The Secret" (II)

Greşeli posibile
„Doamne, facă-se voia Ta!” nu trebuie să devină o nobilă scuză pentru pasivitate. Simt nevoia să spun asta pentru că, pe vremea când eram studentă, am avut o păţanie plină de învăţăminte.

Mai aveam câteva zile până la examenul de licenţă şi discutam cu o profesoară de-a mea, o femeie pe care o admiram foarte mult atât ca om, cât şi ca profesionist. Când să plec, ea mi-a urat să iau nota 10 la licenţă. Eu am răspuns aproape automat, în virtutea creşterii mele religioase date de bunica: „Mulţumesc, cum o vrea Dumnezeu!” Doamna profesoară a părut că am ars-o cu fierul: „Da de ce zici de Dumnezeu? Tu nu te bazezi pe tine?”

M-a frapat nu atât ceea ce spunea, cât încărcătura emoţională ce răzbătea dincolo de cuvinte. Părea de-a dreptul enervată de vorbele mele. Am răspuns că da, am încredere în mine, dar şi credinţă în Dumnezeu, dar nu a părut că am convins-o. M-am retras cu un sentiment de jenă, fără să ştiu de ce.

În acel moment ea mi-a apărut ca reprezentanta curentului raţionalist, care exclude intervenţia divină în vieţile noastre. Iar eu îi apăream probabil ca o religioasă exaltată. Nici până azi nu am înţeles cu ce păcătuisem din punctul ei de vedere şi de ce abandonul meu în Voia Domnului excludea încrederea în forţele mele - de ce cele două atitudini nu puteau coexista în mintea doamnei profesoare.

Control versus abandon
Acum, reintrându-mi în rolul de psihoterapeut, credinţa în Dumnezeu este una dintre cele mai longevive resurse interioare. Chiar şi în marile cataclisme, când toate celelalte deprinderi de viaţă îşi pierd valabilitatea, sistemul de credinţe e complet răsturnat şi domneşte confuzia, credinţa în ajutorul divin ajută omul să-şi recapete încrederea în puterea sa de a gestiona şi cele mai dificile situaţii. Cu alte cuvinte, capacitatea omului de a se încredinţa Voinţei Divine aduce un plus de resurse psihologice, nu un minus.

Desigur, atitudinea sănătoasă implică un echilibru: să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a ne atinge obiectivele, dar să ştim şi când să ne abandonăm Voinţei Întregului, Vieţii. Aceasta ne va feri de tendinţa obsesivă, anxioasă, de a controla totul, la pretenţia epuizantă a perfecţionismului (care ne duc adesea la boli cardio-vasculare, tulburări de somn, ulcere, dureri de cap etc.).

„Suntem cu toţii prea familiari cu polul activităţii, prea mândri de faptele noastre, prea dependenţi de intelectul nostru şi controlul nostru neîncrezător pentru ca dăruirea, încrederea şi desprinderea (şi abandonul, aş adăuga eu) să devină pentru noi moduri obişnuite de comportare.”, spun Thorwald Dethlefsen, psiholog umanist şi Rudiger Dahlke, medic, în lucrarea Puterea vindecătoare a bolii.

Precum in cer...
Rosturile mai înalte ale existenţei scapă adesea minţii noastre, fiind accesibile mai curând prin intuiţie şi emoţie. Îmi amintesc acum vorbele lui Antoine de Saint Exupery: „Nu poţi vedea bine decât cu inima. Esenţialul este invizibil pentru ochi.” De aceea, e nevoie să ne acordăm la această mai vastă înţelegere ce provine din supraconştient – instanţă încă prea puţin explorată de psihologia ştiinţifică. Şi să recunoaştem că nu ştim totul, că nu putem rezolva totul cu mintea.

Dacă, atunci când ne stabilim obiectivele, am şti să spunem: „Doamne, eu îţi cer asta, eu fac tot ce pot pentru a obţine asta, dar facă-se voia Ta!” am accesa mai des pacea interioară şi seninătatea – atât de rare azi în sufletele noastre de pământeni aflaţi la ananghie (din cauze multiple, gen încălzire globală, criză, catastrofe naturale, războaie şi boli).

A învăţa să ne abandonăm în braţele Voinţei Divine prin atitudinea definită atât de frumos în limba engleză „let go, let GOD” este o cale de a cultiva încrederea în viaţă, în noi înşine ca părţi ale unui Întreg mai vast, construit de o Inteligenţă Superioară care ne uimeşte adesea cu surprizele şi minunile ei.

În felul acesta putem împărtăşi viaţa în sânul marii familii a umanităţii, în calitate de copii ai lui Dumnezeu, cu minunata speranţă că lumea în care trăim poate deveni într-o bună zi, aşa cum tot Iisus ne învăţa, acum mai bine de două milenii: „PRECUM ÎN CER, AŞA ŞI PE PĂMÂNT”.

sâmbătă, 16 octombrie 2010

Secretul lipsa din "The Secret"

Voinţa lui Dumnezeu nu este un itinerariu, ci o atitudine.(Andrew Dhuse)

Pelicula „Secretul - Legea atracţiei” a avut un succes răsunător în întreaga lume. Ea propune un sistem la prima vedere infailibil de a obţine tot ce vrem în viaţă. Lipseşte însă un mic secret esenţial pe care îl trecem mult prea uşor cu vederea si care ne-ar usura multora vietile daca am invata sa il integram in atitudinea noastra fata de viata.

Filmul vorbeşte despre puterea pe care o avem fiecare de a ne construi viaţa pe care ne-o dorim folosind puterea minţii conştiente şi subconştiente şi tehnicile de vizualizare creatoare. „Universul este catalogul tău de produse”, spun realizatorii. Totul vine către tine în virtutea imaginilor din mintea ta, în funcţie de ceea ce gândeşti şi simţi.

Procesele din mintea ta atrag ceea ce ţi se întâmplă. Aşa că alege ce vrei să apară în viaţa ta, cere şi trăieşte anticipat, cu toată fiinţa, bucuria de a fi primit ceea ce ţi-ai dorit. E ca în povestea lui Alladin care lua lampa fermecată, o ştergea de praf şi din ea apărea un duh care-i spunea: "Dorinţa ta e poruncă pentru mine."

Aplicând această metaforă la viaţa ta, procesul s-ar desfăşura astfel: tu eşti Alladin şi ceri ceea ce-ţi doreşti. Universul este marele duh pe care tradiţiile spirituale l-au numit în diverse feluri: înger păzitor, Sinele superior etc. Toate tradiţiile spun că există ceva mai presus de eul limitat. Duhul spune: "Dorinţa ta e lege pentru mine" si dorinta se implineste mai devreme sau mai tarziu.

Simplu, nu? Zis şi făcut! Ce lipseşte însă din această ecuaţie este acordul dintre voinţa omului şi Voinţa lui Dumnezeu. Uneori ne putem dori ceva ce ne-ar face rău. Eul nostru limitat, generat de măşti sociale şi mecanisme de apărare, poate alege ceva ce dăunează sufletului, evoluţiei şi creşterii sale. Mintea ne poate păcăli cu dorinţele ei, care pot chiar să nu ne aparţină, ci să fie pur şi simplu sădite în noi de cei care au contribuit la dezvoltarea noastră, de normele sociale sau de cei alaturi de care traim.

Voi exemplifica ceea ce vreau să spun printr-o scenă dintr-un alt film - „Autostrada 60”: Omul care putea îndeplini orice dorinţă merge pe bicicletă pe o stradă. Trecând pe lângă o maşină, chiar înainte să ajungă la ea, şoferul acesteia, un tânăr bine îmbrăcat, deschide brusc portiera şi omul se izbeşte de ea, rupând-o. Un camion trece pe lângă ei şi distruge telefonul mobil al tânărului. Acesta, în culmea supărării, începe să strige la aşa-zisul vinovat, încheindu-şi tirada furioasă astfel: „O, Doamne, aş vrea ca nimic din toate astea să nu se fi întâmplat!”

Aruncându-i o privire plină de tâlc, Omul care îndeplinea toate dorinţele îl întreabă: „Eşti sigur că asta îţi doreşti?” „O, da, sigur că da!”, urlă tânărul, tot mai furios. Zis şi făcut. Scena următoare îl arată pe Om mergând cu bicicleta şi depăşind cu graţie maşina tânărului care deschide portiera, iese din maşină vorbind la telefon şi este lovit mortal de camion. Concluzia Omului care îndeplinea toate dorinţele: „Uneori, oamenii chiar nu ştiu ce să-şi dorească!”

Lumea dorinţelor e înşelătoare. Mai ales într-o lume atât de consumistă cum e cea în care trăim, atunci când ţi-ai îndeplinit o dorinţă, răsar alte zece, astfel încât cu greu îţi mai poţi găsi liniştea minţii. Singurul far călăuzitor pe care îl putem folosi în ceaţa lor este acest simplu si smerit "Faca-se voia Domnului!".

Iisus a procedat astfel chiar şi când era viaţa Lui în joc. A făcut-o cu atâta simplitate, iubire, dăruire şi smerenie, încât atitudinea Lui – cu o semnificaţie profundă pentru viitorul spiritual al umanităţii – a trecut neobservată pentru cei mai mulţi dintre oameni. De fapt, în acel moment El a manifestat atitudinea ideală a omului în viaţă: „Facă-se voia Ta, Tată, şi nu a mea”.


VA URMA (pentru ca vreau sa va povestesc si o experienta personala legata de acest subiect)

luni, 11 octombrie 2010

Alchimia esecului in psihoterapie

Darul ulciorului spart
Povestea spune ca o femeie batrana din China avea doua vase mari, pe care le atarna de cele doua capete ale unui bat si le cara pe dupã gât, aducand in fiecare zi apa de la un izvor. Unul din vase era crapat, pe când celalalt era perfect. La sfarsitul lungului drum ce ducea de la izvor pana acasã, vasul crãpat ajungea plin doar pe jumatate.

Timp de doi ani, asta se petrecu zilnic: femeia aducea doar un vas si jumatate de apã. Bineînteles, vasul bun era mândru de realizãrile sale. Dar bietului vas crapat îi era atat de rusine cu imperfectiunea sa si se simtea atat de rau ca nu putea face decât jumatate din munca pentru care fusese menit!

Dupa 2 ani de asa zisa nereusita, dupa cum credea el, i-a vorbit într-o zi femeii langa izvor: "Ma simt atât de rusinat pentru ca aceastã crapatura face ca apa sa se scurga pe tot drumul pana acasa!"

Batrana zâmbit: "Ai observat ca pe partea ta a drumului sunt flori, insa pe cealalta nu?" "Asta pentru ca am stiut defectul tau si am plantat flori pe partea ta de poteca si in fiecare zi cand ne întoarcem, tu le uzi. De doi ani culeg aceste flori si decorez masa cu ele. Dacã tu nu ai fi fost asa, n-ar mai exista aceste frumuseti care împrospateazã casa."

O minunata lectie de autoacceptare. Care adesea ne lipseste. Pentru ca traim intr-o societate bazata pe competitie, care promoveaza un ideal de om „perfect” daruit de viata doar cu succese. Nerealist, desigur.

Teama de esec
Realist vorbind, toti ne confruntam uneori cu nereuşite. De aceea, credinta ca a fi bun si a avea valoare ca om inseamna a nu gresi niciodata este una profund irationala si nerealista. Ea ne expune la o atitudine nesanatoasa fata de viata si mai ales fata de noi insine: ne simtim in culmea fericirii cand avem un succes si cadem in depresie la esecuri.

Ne urâm ceea ce numim defecte si ne laudam cu ceea ce consideram a fi calitatile noastre. Din acest punct de vedere parem a ne fi blocat la nivel mintal si emotional undeva prin clasele primare, cand ceilalti copii radeau de noi daca dadeam un raspuns gresit la lectie. Ne comportam ca si cum colectivul clasei a IV-a ar fi inca cu ochii pe noi, vanandu-ne neajunsurile.

Rezultatul? Traim intr-o tensiune interioara crescuta, ajungem sa ne ascundem sentimentele – pe care le privim ca pe niste slabiciuni – si, in incercarea acerba de a arata ca suntem ireprosabili, uitam adesea de propriile nevoi. Devenim pretentiosi si cu ceilalti si le cerem sa se comporte dupa aceleasi „standarde de perfectiune” pe care le urmam si noi. Nu ne dam voie sa avem initiative din teama sa nu gresim si astfel nu ne dam voie sa inaintam in viata.

Ce spune psihoterapia?
Atitudinea sanatoasa pe care o cultiva psihoterapia cu privire la esecurile noastre este sa ne acceptam si sa ne iubim asa cum suntem – cu bune si rele, cu lumini si umbre, cu calitati si defecte. Dincolo de toate cuplurile de polaritati ne regasim pe noi insine – o scanteie de viata, o scanteie de Dumnezeu, avand valoare intrinseca prin insusi faptul ca existam.

Psihoterapia ne deschide mintea si inima pentru a scoate la lumina aurul din plumbul greutatilor noastre. Ea ne ajuta sa ne iertam pe noi insine, sa iertam pe cei din jur si sa ne eliberam de autoinvinovatire. Astfel, devenim mai deschisi si mai ingaduitori nu numai cu noi insine, dar si cu ceilalti.

Fiecare esec prin care trecem in viata poarta in mainile sale un dar pentru noi. Are ceva sa ne invete. Prea adesea insa, ne blocam in durere sau revolta, refuzand cadoul. Pentru ca pur si simplu nu-l vedem. Sau pentru ca ne agatam de trecut: „Era mai bine inainte”. Sau pentru ca ne suparam pe viata, pe noi insine, pe ceilalti uitand ca supararea e o sabie cu doua taisuri: credem ca ii ranim pe altii, dar ne facem rau noua in primul rand.

Esecurile ne ajuta sa vedem cine ne e cu adevarat prieten, ne forteaza sa invatam ceva, ne aduc mai aproape de noi insine, ne fac mai smeriti, mai blanzi si mai intelepti. Ne aduc in viata oameni la care nu am fi ajuns daca nu am fi avut acel esec si ne invata sa cerem ajutorul.

Natura-profesor
Putem invata de la natura – ea nu se imbolnaveste cand ceva nu-i resuseste, nu dispera si nu renunta, ci cauta alta cale. Ea stie foarte bine ca nu exista esec, exista doar feed back. Daca nu am reusit in ceva inseamna ca mai am de invatat ceva, mai am de cautat ceva, ca trebuie sa-mi accesez resursele interioare, creativitatea si sa gasesc un nou raspuns.

Copilul mic care invata sa mearga cade de multe ori, dar se ridica voios si merge mai departe. Ce s-ar petrece daca el ar ramane sa planga si sa se cufunde in durere spunandu-si ca are un esec, nu e bun de nimic si viata nu are rost – doar pentru că a căzut?

Psihoterapia ne invata cum sa acceptam viata in totalitate. Ea lucreaza cu CEEA CE ESTE, AICI si ACUM. Ne invata sa avem curaj, smerenie si … să ne amintim in fiecare zi sa mirosim florile de pe partea noastra a drumului!

joi, 7 octombrie 2010

Iubeste sanatos! Ghid anti-dependenta in cuplu

Ce inseamna o relatie sanatoasa?
In munca mea de psihoterapeut am intalnit adesea cupluri care care aveau concepţia greşită că dependenţa este iubire. Ei bine, nu este.

O relatie sanatoasa este cea care il ajuta pe fiecare dintre cei doi sa se exprime si sa isi actualizeze potentialul. Jacques Salome defineste foarte frumos ce inseamna o relatie de iubire sanatoasa:

"Îmi exprim o jumătate a iubirii mele, dezvăluindu-mi aşteptările şi nevoile, în aşa fel încât acestea să nu se transforme in obligaţia celuilalt de a mi le satisface.
Cealaltă jumătate a iubirii mele se dezvăluie atunci când celălalt se poate exprima cu nevoile şi aşteptările sale, fără ca eu sa resimt împlinirea lor ca pe o datorie.

Înainte (...) credeam ca dragostea înseamnă să-mi ignor propriile nevoi, să-mi cenzurez numeroase dorinţe, să renunţ la drepturile personale pentru a răspunde aşteptărilor şi nevoilor celuilalt, pentru a-i satisface dorinţele şi a mă plia pe alegerile sale, fără să ţin prea mult cont de ale mele.

Dar aceasta era mitologia mea. A iubi a devenit un mod de viaţă în care am acces la celălalt, în care el are acces la mine, fără cereri, fără critici şi fără violenţe."

Ce inseamna dependenta in relatie?
Dependenţa înseamnă incapacitatea cuiva de a trăi din plin sau de a funcţiona adecvat fără siguranţa că cineva are o grijă activă de el/ea. Desigur, fiecare dintre noi are unele sentimente de dependenţă: ne dorim cu toţii să fim îngrijiţi, apăraţi de persoane mai puternice, cărora să le pese din toată inima de noi. Dar celor mai mulţi dintre noi aceste dorinţe nu le conduc viaţa, nu reprezintă tema centrală a existenţei lor. Când ele ajung să ne conducă viaţa şi ne dictează felul în care ne ducem existenţa atunci e vorba de mai mult decât de nevoi şi sentimente de dependenţă, atunci devenim dependenţi.

De ce e dependenţa o anti-iubire?
Persoana dependentă este preocupată doar de ce pot face ceilalţi pentru ea, excluzând ceea ce poate face ea însăşi pentru sine. Scott Peck, psihiatru american, afirmă: „unul dintre aspectele dependenţei îl reprezintă faptul că ea nu este preocupată de dezvoltarea spirituală. Oamenii dependenţi sunt interesaţi de propria lor hrănire, dar nu de mai mult. Ei vor să se umple si să fie fericiţi. Nu doresc să crească spiritual, nici nu tolerează nefericirea, singurătatea şi suferinţa implicate în dezvoltarea lor. Oamenilor dependenţi nu le pasă nici de dezvoltarea spirituală a altora, obiect al dependenţei lor; nu le pasă de ceilalţi decât în măsura în care aceştia sunt acolo pentru a le satisface dorinţele.”

Dar, de fapt, adaugă Peck, „singurul scop adevărat al iubirii este creşterea spirituală sau evoluţia umană.”

Ce trebuie să afle dependenţii
Persoanele care isi descopera tendinte dependente trebuie să înveţe că:
• A nu dărui când trebuie înseamnă a iubi mai mult decât a dărui când nu trebuie.
• A cultiva independenţa celorlalţi e un act mai iubitor decât a avea grijă de oameni care ar fi putut avea grijă de ei înşişi şi singuri.
• Iubirea trebuie să se manifeste în confruntare la fel de mult ca şi în acceptarea fericită. Dragostea nu înseamnă doar a da pur şi simplu; ea este o dăruire judicioasă şi tot aşa, un refuz judicios. Este laudă judicioasă şi critică judicioasă. Este ceartă, strădanie, confruntare, îndemn, impulsionare şi protecţie, la care se adaugă alinare. Cuvântul „judicios” înseamnă „care necesită judecată”, deci care necesită un proces bine gândit de luare a deciziilor.
• Nu egoismul sau ne-egoismul este cel care distinge iubirea de ne-iubire; scopul acţiunii este cel care face această distincţie. În cazul iubirii veritabile, scopul este totdeauna dezvoltarea spirituală. În cazul ne-iubirii, scopul este totdeauna altul.

marți, 5 octombrie 2010

Care ti-e menirea?

Motto:
Împlinirea Legendei Personale este singura îndatorire a oamenilor. (Paulo Coelho,„Alchimistul”)


Mult prea adesea trăim scindati, făcând la serviciu lucruri "care trebuie" şi lăsând pe seama timpului liber - adesea mult prea puţin - practicarea îndeletnicirilor care ne sunt cu adevărat dragi. În timp, aceasta conduce la uitare de sine şi la neglijarea a ceea ce suntem cu adevărat.

Calităţile noastre cele mai preţioase nu sunt puse în valoare şi putem experimenta un sentiment de insatisfacţie generală, altminteri nejustificat de circumstanţele exterioare (de exemplu, avem tot ce dorim in plan material, dar ne simtim tot neimpliniti - ceva lipseste).

Dacă ieşi pentru cateva clipe din iureşul cotidian al vieţii accelerate şi automate si cauti in sufletul tau, vei afla acolo întrebări esenţiale care aşteaptă răspuns, poate, de mulţi ani. Una dintre ele este: Care e rostul meu în viaţă?

Tentativa de definire
"Legenda personală”, cum o numeşte Paulo Coelho în "Alchimistul", este raspunsul la aceasta intrebare. Ea inseamna „ceea ce tu ai vrut întotdeauna” sau „misiunea ta pe Pământ.” Este raţiunea de a trăi, cuvântul pe care îl avem de spus în lume, plusul pe care îl putem aduce fiecare dintre noi în conjunctura spaţială, culturală, istorică în care ne-am născut.

Paulo Coelho mai spune: „Toţi oamenii, în adolescenţă, ştiu care este Legenda lor Personală. În acest moment al vieţii totul este limpede, totul e posibil şi oamenii nu se tem să viseze şi să dorească tot ce le-ar plăcea să facă în viaţă. Cu toate acestea, pe măsură ce timpul trece, o forţă misterioasă încearcă, încet, încet, să dovedească faptul că Legenda Personală este imposibil de realizat.”

Intrăm treptat în labirintul lumii şi vocea interioară ne este acoperită de preocupările cotidiene. De fapt, dacă ne-am acorda câteva clipe, dacă am avea curiozitatea să privim şi să ascultăm, ne-am găsi drumul. El e în noi, ascuns printre hăţişurile gândurilor noastre repetitive sau în evenimentele vieţii, în aşa-zisele coincidenţe care uneori ne opresc din drum sau, alteori, ne schimbă total cursul destinului.

Cum o aflăm?
Identificarea menirii poate dura o perioadă mai mică sau mare de timp, în funcţie de cât de mult te-ai îndepărtat de nevoile reale ale sufletului tau. E necesar, deci, să te întorci spre interior.

Aminteste-ti ce-ti plăcea să faci în copilărie sau înainte ca responsabilităţile vieţii sociale să te acapareze cu totul. Te poti ghida dupa talentele pe care le ai sau te poti întreba în ce gen de activităţi te simţi în largul tau, iti manifesti firesc creativitatea şi simţi că ai un cuvant de spus ce poate schimba sau imbogati cursul lucrurilor.

Va fi nevoie, deci, să treci mai întâi printr-o schimbare de atitudine: va trebui să re-înveti să fii autentic, sincer cu tine insuti, să ştii când e cazul să dai jos măştile şi platoşele pentru a te apropia de domeniul delicat şi vulnerabil al sufletului, unde se află tezaurul de talente care te definesc.

Va fi nevoie să-ti asculti sentimentele şi intuiţia. Pe scurt, va trebui să ieşi din uitarea de sine în care ai alunecat aproape pe nesimţite in timp ce învăţai ce trebuie făcut ca să te adaptezi la lume.

Cel mai uşor mod de a identifica menirea proprie este să constientizezi ce activităţi iti plac cel mai mult, iti pun în valoare înzestrările şi, mai mult, aduc un plus de valoare celorlalţi. Este vorba despre ceea ce poti oferi tu mai bun şi mai frumos care să îmbogăţească/imbunatateasca prin ceva vieţile celorlalti. Nu trebuie să fii un geniu creator - doar exprima-te la potenţialul maximîn in „pătrăţica” ta.

Care sunt efectele?

Cunoaşterea rostului propriu în lume corespunde unei nevoi profunde – care echivaleaza in plan social şi spiritual cu găsirea sufletului-pereche in domeniul relaţional. E aceeaşi nevoie de regăsire de sine prin intermediul a ceva exterior. Aflarea ei se asociază cu un sentiment de linişte interioară şi cu un curaj al asumării tuturor obstacolelor pe care le putem întâlni.

În cartea sa Călugărul care şi-a vândut Ferrari-ul, Robin Sharma descrie astfel efectul identificării menirii proprii şi al urmării ei:

„Când vei afla care este menirea vieţii tale, lumea ta va învia. Te vei trezi în fiecare dimineaţă cu un rezervor nelimitat de energie şi entuziasm. Toate gândurile îţi vor fi focalizate asupra obiectivului tău precis. Nu vei avea timp de pierdut. În consecinţă, valoroasa ta putere mentală nu va fi irosită pe gânduri neînsemnate. Vei elimina automat obiceiul de a te îngrijora şi vei deveni mult mai eficient şi productiv. Munca ta va deveni o joacă. Vei avea de asemenea un sentiment profund de armonie interioară, ca şi cum ai fi cumva ghidat pentru a-ţi realiza menirea.”

Un alt efect, chiar mai spectaculos, al identificării menirii proprii este acela că întregul univers va parea sa „conspire” la împlinirea ei. Când doreşti ceva cu adevărat, spune Coelho, vrei pentru că această dorinţă s-a născut în sufletul Universului, aşa că el te va susţine.

Vor fi, desigur şi obstacole, dar ele vor avea doar rolul de a te învăţa ceva de care ai nevoie în misiunea ta pe Pământ. Coelho subliniaza: «Cine îşi trăieşte Legenda Personală, ştie tot ce are nevoie să ştie. Un singur lucru face visele imposibile: frica de eşec”.

Viaţa are sensul pe care tu i-l conferi. Merită să faci tot ce poti pentru a-ti regăsi unicitatea şi a o exprima în şi pentru lume.

luni, 4 octombrie 2010

Cea mai buna metoda de educare a copiilor

Cand privesc în urmă, la anii copilăriei, îmi amintesc că una dintre marile mele uimiri, care îmi crea confuzie mentală şi o stare neplăcută de neîncredere în oameni era faptul că unii dintre „oamenii mari” din jurul meu spuneau una şi făceau exact pe dos.

Am aflat ulterior proverbul: „Fă ce spune popa, nu ce face popa”, dar chiar şi azi apreciez mult mai mult oamenii care spun ce gândesc şi care nu fac promisiuni dacă nu sunt siguri că le pot respecta. Pe scurt, îmi plac oamenii care se comportă după cum vorbesc.

Acum câtva timp a venit la mine în cabinet Anca – o fetiţă de 7 ani, însoţită de mama ei. Motivul: avea coşmaruri, era agitată, certăreaţă (spunea mama ei) şi temătoare. Îi era frică să recunoască atunci când greşea sau lua note mici.

Am bănuit imediat că ceva din mediul fetiţei o menţinea într-o permanentă tensiune. Nu mi-a luat mult timp să identific cauza temerilor şi agresivităţii ei: un bunic care o iubea mult, în felul lui, dar care o ironiza ori de câte ori nu făcea ceva bine. Şi cum la această vârstă încă multe lucruri nu ies bine chiar din prima, Anca era supusă zilnic tirului de întrebări, sugestii, ironii din partea lui. În plus, bunicul se îmbăta destul de des şi ţipa la toată casa, iar Anca stătea cu mâinile la urechi când aveau loc astfel de episoade.

Nu există psihoterapie a copilului fără intervenţie în mediul în care se dezvoltă copilul. Simptomele Ancăi erau clar efecte ale traiului în aceste condiţii. Trebuia să lucrez cu bunicul – dar, evident, el nu dorea să vorbească cu nici un psiholog.
Aşa că, după ce am discutat cu mama, singura din familie care dorea să afle ce e de făcut, am învăţat-o pe Anca să-şi modifice modul de a gândi, să-şi exprime emoţiile şi să ceară ajutor.

Am folosit la un moment al terapiei şi o tehnică de relaxare folosită în managementul stresului. În timpul relaxării s-a tot mişcat: corpul ei micuţ se răsucea, se mişca, respira greu, ofta. Abia spre sfârşitul procedeului am observat că respiraţia i se liniştise şi a reuşit să rămână nemişcată câteva clipe.

Cauza principală a agitaţiei şi nervozităţii fetiţei se afla în mediul în care trăia. Nu-i poţi cere unui copil să fie relaxat dacă o faci pe un ton răstit: efectul va fi exact opus.

La fel, când părintele ţine celor mici o predică frumoasă şi corectă moralmente despre cât de dăunător este să minţi, iar apoi, când sună cineva la uşă, îi trimite să spună că el nu e acasă, ce crezi că vor reţine copiii? Desigur, faptele, nicidecum vorbele.

Aceeaşi idee e prezenta si intr-o povestioară draguta scrisă de o tiză de-a mea, Patricia Fripp:

„Era o sâmbătă după-amiază însorită în Oklahoma. Prietenul meu, Bobby Lewis, îşi ducea cei doi băieţei să joace mini-golf. S-a dus la vânzătorul de bilete şi i-a spus: „cât costă biletul?” Tânărul i-a răspuns: „3 dolari pentru dumneavoastră şi 3 dolari pentru copiii mai mari de 6 ani. Pentru cei mai mici de 6, intrarea e gratuită. Câţi ani au?”

Bobby spuse: „Avocatul are 3, iar doctorul 7, deci cred că îţi datorez 6 dolari.” Omul de la tejghea i-a spus: „hei, domnule, ai câştigat la loterie sau ce? Ai fi putut să economiseşti 3 dolari. Ai fi putut să-mi spui că băiatul cel mare are 6 ani; oricum nu aş fi avut cum să-mi dau seama.” Bobby răspunse: „Da, e adevărat, dar şi-ar fi dat seama copiii.””

„În momente de încercări”, concluziona autoarea, „morala contează mai mult ca niciodată. Fiţi siguri că sunteţi un exemplu bun pentru cei cu care lucraţi sau cu care trăiţi.”

duminică, 3 octombrie 2010

Ce ii invata clovnii pe copii ... si nu numai



Acum cativa ani, o scena din filmul "Patch Adams" a avut un puternic impact asupra mea: Robbin Williams, care joaca rolul unui student la medicina ceva mai nonconformist (punand cu adevarat suflet in meseria lui), intra intr-un salon al unui spital in care erau internati copii si confectioneaza ad-hoc un nas de clovn si niste antene de albinuta din instrumentarul medical existent. Efectul: toti copiii se amuza si se invioreaza, iesind din tristetea specifica starii de boala.

Ulterior, aveam sa aflu ca in spitalele pediatrice din Occident clovnii apar din ce în ce mai des, pentru a le permite copiilor să se amuze şi, mai presus de orice, să rămână copii, chiar şi atunci când sunt nevoiţi să urmeze tratamente lungi şi dificile.

În acest cadru grav, în care personalul e îmbrăcat doar în verde sau în alb, apariţia clovnilor îmbrăcaţi multicolor declanşează instantaneu bucuria copiilor. Dată fiind puterea pe care o au emoţiile pe care le trăim asupra sănătăţii fizice e lesne de înţeles că emoţiile pozitive – bucuria, veselia, încrederea, curajul, iubirea, entuziasmul – pot constitui aliaţi de nădejde în vindecarea oricărui tip de afecţiune, fie ea fizică sau emoţională.

Clovnii devin astfel adevăraţi terapeuţi. Cu costumele lor fanteziste, cu numele lor caraghioase, ei captează atenţia şi o focalizează asupra lor. Prezenţa clovnilor induce copiilor nerăbdători şi entuziasmaţi o uşoară stare de transă veselă, care îi pregăteşte pentru o „transă” mai profundă, exclusiv benefică: râsul.

Desigur, nu este vorba decât despre umorul sănătos în care râdem CU copiii, nu DE ei. Ironia, sarcasmul, umilirea, sunt excluse din start dacă ne dorim efecte pozitive asupra sănătăţii lor fizice, mentale şi emoţionale. În plus, umorul poate să conţină în el un mesaj pozitiv – copiii să înveţe astfel ceva despre viaţă şi atunci efectul său binefăcător este dublat de cel educativ.

Râsul este deci o formă de transă indispensabilă echilibrului interior. Duşi de valul vieţii cotidiene, oamenii sunt adesea este împrăştiaţi, descentraţi şi chiar abătuţi. Râsul pune la locul lor piesele de joc. El împarte această onoare cu alte emoţii pozitive – iubirea, sentimentul apartenenţei, al contribuţiei sociale, spiritualitatea – dar şi cu muzica, dansul şi cântecul.

Rolul precis al clovnului este de a se râde de el si ii invata astfel de pe copii cum sa se poarte in cazul in care altii ar rade de ei. El este voluntar şi stăpân pe situaţie, protejat şi în acelaşi timp expus datorită costumului lui şi modului de a vorbi. Este opusul rolului victimei arătate cu degetul, aleasă ca ţap ispăşitor pentru ceilalţi. Clovnul face pe neputinciosul, chiar pe prostul uneori, dar are totuşi deplină încredere în el şi controlează perfect ceea ce face.

El îşi afirmă timiditatea, îşi arată stângăciile şi prin aceasta demonstrează celor mici – dar, cât de des, şi celor mari! – că pentru a ne corecta un anumit comportament trebuie să ne jucăm cu el. Acelaşi lucru rămâne valabil şi pentru adulţi: detaşarea, gluma, complicitatea sunt atuuri importante, odată ce am stabilit o relaţie importantă pentru noi.

Pe scurt, clovnii acţionează ca nişte vrăjitori care demonstrează că nici o normă nu este absolută. Ei merg cu spatele sau în mâini, fac lucruri interzise, sfidează tabuurile şi îi învaţă astfel pe copii ca viaţa nu trebuie luată totdeauna foarte serios, pentru că ea are o parte de ilogic, de farmec inexplicabil, chiar şi în momente dificile.

Tot ei arată copiilor importanţa curajului de a fi ei înşişi, chiar dacă aceasta îi expune la a-i amuza pe alţii, ceea ce constituie un secret al echilibrului interior şi al încrederii crescute în sine.

Deci, daca vreodata iti pierzi zambetul, un clovn te poate ajuta sa-l regasesti!

vineri, 1 octombrie 2010

UMORUL - Doctorul invizibil

Azi - despre umor, una dintre temele mele favorite. De data asta, nu doar "for fun", ci si "for healing".

Umorul este adesea un “doctor invizibil”, un adevărat jogging interior. La nivel biologic, râsul are efecte pozitive asupra presiunii sangvine, în facilitarea digestiei, în eliberarea endorfinelor (inamici naturali ai durerii şi anxietăţii) la nivelul creierului etc. De asemenea, el determină masarea plăcută a organelor interne, fortificarea sistemului imunitar, echilibrarea sistemului endocrin şi creşterea longevităţii.

Un caz care a atras atenţia medicilor din lumea întreagă este cel al lui Norman Cousins, fost editor al Saturday Review. El a fost internat în spital în anul 1964 cu o boală extrem de rară, mutilantă: colegeneza. Fiind diagnosticat incurabil şi externat fără a i se mai da vreo speranţă, Cousins şi-a asumat propriul procesul de vindecare. Fiind la curent cu cercetările în domeniul medical, aflase despre efectul profund dăunător al emoţiilor negative asupra corpului, astfel încât a considerat că şi reciproca poate fi adevărată. A împrumutat un aparat de proiecţie şi şi-a prescris singur un „tratament”, constând din filme ale fraţilor Marx şi secvenţe gen “Camera ascunsă”. A studiat toate aspectele bolii sale împreună cu medicul său şi a învăţat ce ar trebui să se petreacă în corpul lui pentru a se simţi din nou bine.

Într-o carte devenită best-seller în America, “Anatomy of al illness: as perceived by the patient” el relatează: “Am făcut descoperirea fericită că zece minute de râs adevărat, răsunător, îmi ofereau cel puţin două ore de somn fără dureri.” Deşi boala sa era o maladie a celulelor progresiv debilitantă, fatală, sensul de evoluţie al bolii a fost schimbat prin acest sui generis “regim” şi, în timp, Cousins s-a restabilit aproape complet. După ce mărturia victoriei sale a apărut în New England Journal of Medicine, a primit mai mult de trei mii de scrisori de apreciere de la medici din toată lumea. Treizeci şi patru de şcoli de medicină au inclus articolul său în materialele de studiu şi în 1978 Norman Cousins a ajuns la Facultatea de Medicină de la UCLA.

Cazul său vorbeşte de la sine despre puterea imensă de vindecare pe care râsul o are, în special atunci când este folosit conştient în scopul vindecării unor boli. Condiţiile necesare pentru reuşita “tratamentului” par a fi simple: să râdem cât mai des, cât mai plenar şi să fim cât mai conştienţi de fenomenele care apar în întreg organismul. Puţine exerciţii fizice au efecte benefice pe atât de multe planuri ale fiinţei cum are râsul sănătos, din toată inima, timp de minim jumătate de oră pe zi.


Si, acum, sa aplicam practic. Cateva pastile de umor (sa radeti cu spor!):

Scurt istoric al medicinei
Pacientul: Mă doare urechea.
2000 î.Hr.: Ţine, ia plantele astea!
1000 d.Hr.: Doar păgânii iau plante. Roagă-te!
1850 d.Hr.: Rugăciunea înseamnă superstiţie. Bea poţiunea asta.
1940 d.Hr.: Poţiunea aceea e apă de ploaie, ia pilulele astea!
1985 d.Hr.: Pilulele sunt ineficiente, ia antibiotice!
2000 d.Hr.: Antibioticele sunt artificiale. Ţine, ia plantele astea!

Pacea interioară
Cred că mi-am găsit pacea interioară. Terapeutul meu mi-a spus că una dintre căile de a atinge liniştea sufletească este să termin lucrurile pe care le-am început. Azi am terminat 2 pungi de chipsuri, o plăcintă cu mere, un litru de suc de portocale şi o cutie de ciocolăţele. Deja mă simt mai bine.


Ciocolata e sănătoasă

Ciocolata conţine cacao, care se face din boabele de cacao, iar „boabe” înseamnă ceva vegetal.
Apoi mai are zahăr.
Acesta se face din trestie, care e o plantă.
Mai conţine lapte, care aduce calciu în organism.
Deci, ciocolata este o hrană sănătoasă.