joi, 2 aprilie 2020

Cum să ”ataci” atacul de panică ca să nu mai revină





Ce NU funcționează când vrei să scapi de panică/anxietate
De-a lungul practicii mele psihoterapeutice, dar și în lucrul cu propria mea anxietate, am constatat că următoarele tipuri de abordări nu funcționează când e vorba de eliberarea de panică și anxietate:
·         Să iei doar tratament medicamentos fără a lucra și psihoterapie, adică fără a adresa și cauzele emoționale și mentale ale panicii ori anxietății. Când încetezi tratamentul, dacă nu ai eliminat cauzele psihice, panica poate reapărea. În plus, în cadrul psihoterapiei deprinzi abilități de viață care te ajută să răspunzi altfel, mai sănătos, la situațiile de viață care ți-au determinat până acum stările de rău;
·         Atitudinea: ”Să mă vindece altul, să-mi dea pilula magică, fără ca eu să-mi aduc vreo contribuție”. Dar pentru a ne elibera de emoțiile negative este absolut necesar să ne asumăm responsabilitatea și să lucrăm conștient cu noi înșine. Cei din jur ne pot îndruma, ne pot ține de mână, dar nu pot face pașii în locul nostru.
·         Abordările bazate doar pe prelegeri teoretice nu funcționează. Eliberarea de emoțiile negative se face prin procedee care implică experiență directă, conștientizând ce simți, identificând situațiile-cauză și învățând cum anume să te eliberezi de emoțiile negative și cum să dai răspunsuri mai sănătoase la situații similare cu cele din trecut cu care, eventual, te mai poți întâlni în viitor.
·         Rezultatele sunt parțiale când se lucrează doar în plan mental (adică se vizează schimbarea modului de a gândi despre stările de teamă) și la nivel corporal (relaxare, exerciții de respirație etc.) fără a accesa și elibera emoțiile-rădăcină care alimentează atacurile de panică ori anxietatea. În lipsa adresării cauzelor profunde, panica poate reveni oricând și te aruncă iar în spirala ei descurajantă și blocantă.
·         Nu poți cu mintea să te eliberezi de emoții. Cu mintea te poți ajuta să reglezi intensitatea emoțiilor, dar nu să te eliberezi de ele. E ca si cum ai mâncat o hrană nedigerabilă și tu încerci să ajustezi cu mintea ceea ce simți – ”Lasă, că mă voi simți mai bine ulterior”, când, de fapt, tot ce ai de făcut este să elimini acea hrană din sistemul tău.

Cum ne eliberăm atunci de panică ori anxietate? 
Acestea sunt verigile lipsă pe care eu le-am constatat în lucrul cu pacienții mei. Am ajuns, astfel, să concep un model de abordare a atacurilor de panică și a anxietății care a dat rezultate foarte bune în eliberarea de ele. Este un model complet, în care am reunit procedee din diferitele tipuri de terapii pe care le-am studiat și aplicat și care se adresează tuturor dimensiunilor ființei tale unde frica se poate cuibări (corp, minte, suflet) pentru a o elibera definitiv.
Îți prezint și ție harta acestui drum, în speranța că atunci când vei ști ce ai de făcut vei merge cu inima ușoară la medic și la terapeut, nu vei mai avea rezerve față de psihologi – ori teamă de ei – și vei elimina și alte eventuale blocaje pe care le-ai putea întâmpina în demersul tău de vindecare.
În cadrul acestui model lucrăm toate dimensiunile ce trebuie adresate atunci când este vorba despre eliberarea de panică și/sau anxietate, adică:
·         Dimensiunea corporală: aici ne referim la posibilele cauze fiziologice ale atacurilor de panică – variații ale glicemiei, oboseală cronică, lipsă vitamine sau minerale, dezechilibre hormonale – și cum le putem adresa pe fiecare;
·         Dimensiunea mentală: unde identificăm ce tipuri de gânduri ne alimentează temerile și cum putem să operăm cu ele pentru ca să nu mai amplificăm frica cu mintea;
·         Dimensiunea emoțională – aici învățăm să nu ne mai temem de frică, aflăm care este rolul ei în sistemul corp-minte-emoții și învățăm să lucrăm asupra emoțiilor negative pe care le-am trăit cândva și, pentru că nu am știut ce să facem cu ele, le-am reprimat, le-am ”băgat sub preș”, de unde ele pot reveni sub forma anxietății sau panicii.
·         Dimensiunea spirituală – cu capcanele și resursele ei. Adesea, pe drumul nostru în spiritualitate ne dorim să ”fim Zen” și tindem să ”aruncăm sub preș” emoții care ne dor și pe care ar fi sănătos să le abordăm conștient. Soluția este să fim sinceri cu noi înșine și să eliberăm cu adevărat aceste emoții din noi înșine, fără a mai reprima ori a nega aceste stări. Adevărata spiritualitate începe cu adevărul și începe de acolo de unde ne aflăm, nu de unde am vrea să fim.

Obstacolul pe care l-am constatat cel mai adesea în această abordare multi-dimensională constă în faptul că unele persoane se opresc la faptul că se simt bine după prima ședință care adresează partea corporală. Se simt bine, dar nu se fac bine. Rezultatul? Atacurile de panică revin. Ele sunt semnale de la corpul nostru care trebuie să-și spună mesajul și abia apoi ne vor lăsa în pace, așa că dacă nu adresăm cauzele profunde anxietatea se va întoarce.
La cei care, însă, urmează tot acest parcurs, atacul de panică este ”atacat” din toate părțile. Ca urmare, stările de rău nu mai revin. La unii nu mai revin după primul nivel adresat, la alții după al doilea, după ce învață să gândească rațional, dar cei mai mulți au nevoie să lucreze și în plan emoțional, iar alții trebuie să își clarifice și aspectele spirituale ale viețiii lor.
Efectele constatate ale acestui mod de abordare:
-       Îți recapeți liniștea și siguranța și știi ce ai de făcut în cazul în care te-ai mai confrunta cu atacuri de panică sau cu situațiile care până acum au cauzat atacurile de panică;
-       Aceasta îți redă stăpânirea de sine și încrederea în sine;
-       Ești mai relaxat cu emoțiile tale, chiar și cu cele negative;
-       Mintea, corpul și emoțiile sunt în armonie, nu mai luptă unele cu altele.

Dacă vrei să parcurgi acesti drum al eliberării de panică și anxietate împreună cu mine, înscrie-te la cursul online ”Liber de panică și anxietate în 6 pași”, aici: www.patriciacihodaru.ro/curs.

duminică, 2 februarie 2020

Cum să scapi de frica de frică în atacuri de panică (și nu numai) (I)



În ultima vreme am avut tot mai mulți pacienți cu atacuri de panică și/sau anxietate. O teamă apărută brusc și care tot crește, aparent fără motiv, senzație de sufocare, bătăi accelerate ale inimii, senzație de neputință, slăbiciune, nod în gât, greață, transpirații, valuri de căldură ori de răceală... ș.a. – cam asta experimentează cei care trec prin astfel de stări.
Toate aceste simptome apar dintr-odată în corp, ca de nicăieri. Evident, asta sperie, pentru că ai sentimentul că nu mai poți controla nimic – începând cu corpul tău. Plus teama – uneori extremă – că nu vei apuca să ajungi într-un loc unde să te simți în siguranță, că vei cădea sau chiar că vei muri. E de ajuns să simți toate astea o singură dată și poți dezvolta frica de... frică. Evident că nu o vei percepe așa. Dar vei evita cu rigurozitate locurile unde ai trecut printr-un atac de panică ori o teamă nejustificată de condițiile concrete în care te afli. De exemplu, ești singur într-o cameră, în deplină siguranță, dar pulsul tău e la cer, respiri greu, simți apăsare în piept și... ți-e frică de... nici tu nu știi de ce anume.
Se dezvoltă astfel frica de frică. Până când nu ai o explicație clară a ceea ce se întâmplă în corpul și sufletul tău vei continua să te temi de aceste stări. Pentru că nu avem educație emoțională, când ne confruntăm cu stări emoționale negative – mai ales de amploarea celor din atacurile de panică, frica de frică este de fapt o frică de necunoscut. Apar și gândurile catastrofizante, de genul ”De ce mi se întâmplă asta?”, ”E groaznic!”, ”Probabil am ceva grav!” etc.- și tabloul e complet.
Așadar, mi-am propus să descifrez puțin din secretele panicii pentru a nu vă mai teme de ea. O mare parte din terapie își atinge scopul când persoana învață să nu îi mai fie frică de stările ei, odată ce le înțelege rostul.
Voi aborda acest subiect în două episoade:
·  Mai întâi voi vorbi mecanismele corporale ce intră în acțiune când ai atac de panică
·  Apoi voi explica mecanismele sufletești ale panicii și anxietății

I. Mecanismele corporale ale panicii

Primul pas, desigur, este să faci investigații medicale să te asiguri că ești sănătos fizic sau să identifici posibile cauze ale stărilor neplăcute cu care te confrunți. Dacă totul iese bine, dar tu continui să te simți rău, e cazul să abordezi partea psihologică a problemei.

Cum are loc un atac de panică

-          In faza 1 apar factorii declanşatori care pot fi:
o   externi: o dispută cu cineva, o veste proastă, un stimul care acţionează brusc, consum de stimulente etc.
o   interni: modificări endocrine, scăderea nivelului de glucoză în sânge, contracţii musculare, consum de cafea sau alte substanțe stimulente etc.
-          În faza 2 simțim o uşoară amplificare a unor senzaţii corporale neobişnuite sau dezagreabile : palpitaţii, respiraţie accelerată, transpiraţii, ameţeli, senzaţie de leşin.
-          În faza a treia, atenția ne e atrasă spre interiorul organismului: faptul că ne concentrăm asupra simptomelor le face mai uşor de detectat şi le amplifică.
-          In faza 4 intră în joc mintea: interpretăm catastrofic ceea ce se întâmplă (persoana îşi spune în gând că simptomele sunt periculoase, că îşi va pierde controlul etc.

Toate aceste faze se desfășoară în câteva zeci de secunde până la câteva minute și stările de teamă și simptomele asociate ating culmea în decurs de 10 minute.

Când ne cuprinde teama, în corp apare fiziologia fricii: corpul intră pe modul ”luptă sau fugi”, iar în stări puternice de frică îngheață, pur și simplu. Intră în acțiune sistemul nervos simpatic, tot corpul e în alertă, mușchii se contractă ca să fugă ori să lupte. Poți avea senzația ”mi se înmoaie picioarele” pentru că secreția de adrenalină duce la vasodilatația picioarelor. 

Așadar, ori de câte ori simțim frică în corp se produc genul acesta de modificări. Deci, dacă ai atac de panică și știi că ești sănătos fizic, renunță la gândurile ”Sigur am ceva grav” care pot fi alimentate de stările negative pe care le ai. Spune-ți doar: ”Corpul meu își reglează parametrii, în câteva minute îmi revin”.

De asemenea, nu e indicat să bei alcool, să fumezi ori să bei cafea pentru a te liniști. Stimulentele pot conferi pe moment o falsă senzație de liniștire, dar de fapt cresc nivelul de alertă al sistemului nervos, așa că vei fi predispus la noi stări de teamă bruscă – de exemplu, nu faci atac de panică, faci atac de cafea. Așa că, cel puțin pe durata terapiei atacurilor de panică, renunță la consumul acestor substanțe – sau cel puțin limitează-l.

Remediile ”corporale” ale atacurilor de panică și/sau anxietății, includ:


  • Practica regulată a relaxării: învață o tehnică de relaxare. Nu ai nevoie să fii asistat decât prima dată, apoi poți face singur acasă.
  • Exerciţii fizice cât de multe poți, pentru că scad anxietatea şi cresc tonusul psihic – când faci sport în creierul tău se secretă endorfine, hormonii fericirii, care au și rol anxiolitic.
  • Exerciţii de respiraţie: Respiraţia este foarte importantă în momentul în care se declanşează atacul de panică. Când apar primele semne de teamă poți folosi respiraţia abdominală sau respirația în 4 timpi şi te vei linişti în câteva minute.
Acestea sunt primele strategii pe care trebuie să le deprinzi pentru a scăpa de atacurile de panică. Țin însă să te avertizez că ele sunt ”tratamente simptomatice”, ca atunci când ai dureri de cap și iei Nurofen (îți trece durerea, dar nu știi care e cauza ei și nici nu ai rezolvat-o, așa că durerea poate reapărea oricând).
Aceste strategii, așadar, te vor liniști pentru moment și te vor ajuta să gestionezi ce ți se întâmplă când apare starea de teamă. Dar dacă nu adresezi cauzele profunde ale atacurilor de panică, ele vor reapărea. Aici intră în joc mecanismele sufletești – mentale și emoționale – de generare și întreținere a atacurilor de panică, despre care voi vorbi în episodul următor.

Dacă vrei să afli mai multe informații despre cum să te eliberezi de atacurile de panică și anxietate intră aici: www.patriciacihodaru.ro și abonează-te la Minicursul gratuit ”Cum să te eliberezi de atacuri de panică și anxietate: Ghid spre echilibru”.



duminică, 6 octombrie 2019

Seminarul ”Journey Experience” la Constanta




Seminarul ”Journey Experience” este cel care a dat un nou curs vieții mele acum 8 ani de zile, în octombrie 2011, când am văzut-o pentru prima oară pe Brandon Bays pe scenă la Praga – pentru că pe atunci seminariile Journey nu se țineau și în România.

Brandon ne-a purtat atunci – și de atunci încoace – într-o călătorie spre noi înșine, spre partea cea mai frumoasă, mai puternică și creativă din noi înșine, învățându-ne cu profesionalism și rafinament cum să străpungem vălurile de emoții negative care acoperă strălucirea Sinelui Superior și să ne eliberăm de ele.

Seminarul de bază în metoda Călătoria nu oferă doar instrumente practice de a gestiona emoțiile negative care ne blochează viețile, relațiile, carierele, ci contine o bogatie de mesaje profund umane si ne transformă radical perspectiva asupra a ceea ce noi numim de obicei ”emoții negative”, privindu-le ca pe tot atâtea mesaje intuitive și generând astfel un grad imens de libertate interioară.


Scriu toate acestea pentru că săptămâna viitoare voi susține acest seminar la Constanța, așa că dacă știți persoane care au nevoie de astfel de cunoștințe și instrumente de gestionare a vieții interioare, vă rog să distribuiți – iar pe cei care vă îndeamnă inima să veniți, vă aștept să ne regăsim în minunata atmosferă a seminariilor ”Journey”.


Sunt 3 zile de lucru interior intens, concentrat, după care, cum spuneam, acum 8 ani, viața mea s-a împărțit în ”înainte de Journey” și ”după Journey”.


Linkul la evenimentul pe Facebook il gasesti aici:

https://web.facebook.com/events/520725735345090/

joi, 3 octombrie 2019

Reflecții la sfârșit de terapie


Azi o clientă a mea a venit în cabinet cu următorul discurs: ”Mă simt mult mai bine, m-ați ajutat mult, doresc să închei ședințele.”
Nimic nu mă bucură mai mult. Este ca și cum cineva mi-ar da un premiu mult râvnit. Semnul succesului unei terapii este independența pacientului: când omul și-a revenit din groapa interioară unde era căzut, s-a ridicat la suprafață și e gata să meargă mai departe, accesându-și resursele și știind că viața îi va mai aduce, poate, și coborâșuri, dar fiind acum mai pregătit să le parcurgă – cu mai puțină dramă, cu mai multă maturitate, încredere în sine și fără a se mai lăsa definit de cei din exterior care nu știu ce se întâmplă în mintea, sufletul sau viața ei/lui, deci oricum nu pot oferi definiții valide.

Am construit, așadar, împreună cu clienta mea, trusa de instrumente pe care le-a dobândit pe parcursul terapiei: adică o listă cu ceea ce a învățat și ceea ce a ajutat-o cel mai mult să atingă obiectivele pe care ni le-am propus în prima ședință (eram după 3 luni și jumătate de terapie). Trec aici doar câteva dintre ele:
-          ”În ceea ce privește sentimentul de inferioritate pe care îl aveam, am realizat că fiecare om are locul și menirea lui în viață”;
-          ”Legat de anxietatea de performanță, dacă ratez un examen sau o poziție profesională înseamnă că mai am de învățat/de așteptat sau pur și simplu poate drumul meu nu trece pe acolo, am altă direcție de urmat”;
-          ”Frica de abandon dispare când știu că ce este al meu rămâne al meu orice ar fi, ce nu este al meu va dispare oricât m-aș strădui să îl păstrez și oricâte compromisuri aș face pentru asta”;
-          ”Când viața îmi va pune pe tavă și fructe amare, am învățat să caut ce avantaje îmi aduc acele fructe”.
Etc. etc. Dar ce a contat cel mai mult, a spus ea, ”au fost acele eliberări emoționale” – adică exerciții de conștientizare și exprimare a emoțiilor reprimate în trecut care o țineau prizonieră și nu o lăsau să vadă decât o realitate orientată împotriva ei. De exemplu, dacă până acum asocia un magazin dintr-o anumită zonă a orașului cu stări negative pentru că ani de-a rândul, trecând pe acolo, era foarte nefericită, astăzi, trecând pe lângă acel magazin, l-a văzut ca pe... un simplu magazin, neutru, fără încărcătura emoțională pe care de obicei i-o atribuia.
Am privit-o cu admirație și bucurie. Da, succesul ei terapeutic a avut drept prim ingredient dorința ei uriașă de a se transforma. Al doilea a fost, fără îndoială, puterea instrumentelor de vindecare emoțională pe care le-am învățat de la Brandon Bays și echipa ei – cele incluse în metoda ”Călătoria”. Sunt instrumente care ne redau nouă înșine după perioade în care am adunat emoții negative, ne readuc claritatea percepției și gândirii, ne vindecă relațiile cu cei importanți pentru noi și ne ajută să lăsăm în urmă trecutul de care, poate, eram agățați prin resentimente, regrete ori durere emoțională.
Ele pot fi folosite nu doar în demersurile de vindecare emoțională, ci și în prevenție, ca să nu lăsăm să se instaleze în suflete și cugete tipare dezadaptative de gândire și simțire care, neadresate, pot afecta persoana ani buni de viață. Acesta e de fapt visul meu – să facem prevenție emoțională. Și de aceea continui să predau aceste instrumente în seminariile pe care le susțin: pentru că merităm să trăim liberi de emoțiile negative care ne întunecă bucuria de a trăi, capacitatea de a ne cunoaște și exprima potențialul ori sentimentele frumoase pentru cei dragi.
Nimic nu mă bucură mai mult decât să văd un om aflat la sfârșitul terapiei în care și-a redobândit încrederea în sine și în Viață, capacitatea de a se ridica după eventuale căderi, libertatea interioară și deschiderea inimii.
Ceea ce doresc tuturor celor care își caută libertatea interioară (și) prin mersul la un psihoterapeut/consilier psihologic ori de dezvoltare personală.


Următoarele seminarii pe care le voi susține le găsești aici:
”Journey Experience” - Seminar de bază metoda Călătoria, 18-20 octombrie 2019, Constanța
Retragerea ”Abundența Conștientă” – 22-24 noiembrie 2019 (doar pentru absolventii seminarului Journey Experience)


luni, 23 septembrie 2019

Legea antibullying și dreptul la pace


Am aflat deunăzi că din anul 2018 bullyingul este interzis prin lege în școlile din România.
(Știrea pe care am citit-o o găsiți aici:


Ca terapeut am lucrat cu mulți copii victime ale bullyingului și m-a frapat întodeauna pasivitatea cu care era privit acest comportament – de profesori și chiar de părinți – sub pretexte de genul: ”așa-s copiii, mai cruzi/răi unii cu alții”, ”asta (umilirea ori bătaia fizică) îl pregătește pentru viața de adult, cum altfel să devină puternic?” etc. etc.
Ca și cum nu mai conștientizăm – de cât timp oare? – dreptul fiecărui om de a trăi fără a fi victima unui tip de bullying sau altul. Ca și cum agresivitatea – verbală, fizică ori ignorarea, marginalizarea, etichetarea – ar fi normale, ba chiar fortifiante pentru structura psihică a unui individ, mai ales a unuia în formare.
Ca și cum am uitat să ne raportăm unii la alții la același nivel. Ca și cum trebuie neapărat să stabilim relații de putere, de dominator și dominat - probabil ca să putem supraviețui, în spirit darwinist, al supraviețuirii celui mai puternic și nu în spiritul lui Bruce Lipton, care vorbește de ”supraviețuirea celor mai iubitori”).  
Revin, așadar: avem dreptul să trăim în pace. Avem dreptul să nu fim jigniți. Avem dreptul să fim acceptați, admirați, tratați uman, cu blândețe și înțelegere. Copiii și adolescenții noștri au dreptul să crească într-un climat de încredere și cooperare, în care știu ce înseamnă win-win, respect, cunoaștere și acceptare reciprocă a diferențelor dintre noi.
Studii făcute asupra copiilor agresivi au arătat că aceștia nu știau de fapt alt comportament prin care să răspundă la situațiile frustrante ori în alt fel neplăcute pentru ei. Loveau. Atât știau să facă. Terapia lor constă, drept urmare, în mare parte, în a-i învăța mai multe modalități de a răspunde la situațiile deranjante, modalități care nu numai că nu implică violența, ci le permit să își exprime viziunea, emoțiile, nevoile respectând în același timp pe ale celuilalt.
Fie că numim aceasta ”asertivitate”, situație ”win-win” (”câștig-câștig”), este vital să o asimilăm și să o transmitem mai departe generațiilor ce vin.

Așa începe construcția păcii. De la fiecare dintre noi.

Și e timpul să ne amintim că avem dreptul la pace, la cooperare, la respect reciproc, la încredere unii într-alții, chiar când ”alții” sunt diferiți de noi din cine știe ce puncte de vedere.

duminică, 31 martie 2019

Dimensiuni spirituale în procesul vindecării: Puterea Iertării


Am tradus aici un articol scris de un supraviețuitor al cancerului, Greg Anderson, care a fondat ulterior Cancer Recovery Foundation, despre cum drumul spre vindecare a trecut în cazul lui prin iertare.
Sursa (unde găsiți și alte resurse pentru suport psihologic în cazurile de cancer): http://www.healingcancer.info/ebook/greg-anderson

Povestea lui Greg Anderson (în cuvintele sale)
"Legea iertării este un maestru aspru. Ne forțează să ne examinăm motivele. Ne cere să privim adânc în interior. Opera iertării ne cere să renunțăm la nevoia de a avea mereu dreptate. Aceasta este o cerință uriașă.
Legea iertării poate fi înțeleasă greșit. Ea nu ne cere să ne trădăm credințele profunde sau să ne abatem de la principiile noastre. Nu trebuie să ne compromitem integritatea refuzând să luptăm pentru ceea ce considerăm a fi adevărat. Legea iertării nu presupune ca noi să ne trăim viețile încercând să-i mulțumim pe alții, cu riscul de a ne trăda pe noi înșine. Cu toate acestea, legea iertării ne cere să devenim acut conștienți de cât de des ne implicăm în conflicte verbal și emoționale care au mai puțin de-a face cu principii superioare și integritatea personală și mai mult cu percepția noastră că avem dreptate.
Legea iertării ne cere să ajungem la o realizare importantă: în acest tip de probleme, nu spiritul meu cere să aibă dreptate, ci fragilul meu ego.
Realizați că această lege și cerințele ei sunt la fel de reale ca și căsătoriile ori tranzacțiile de afaceri. Iertarea este și pentru cei de la locul de muncă, pentru părinți, pentru tineri și bătrâni, pentru albi și negri. Iertarea se aplică la orice, tuturor, întotdeauna. Acesta este înțelesul afirmației că viața trăită în abundență este o aventură a iertării.
Nimic nu contaminează bunăstarea noastră în viață mai mult decât resentimentul, remușcarea și învinovățirea. Aceste stări ale minții și inimii ne blochează bunăstarea mai mult decât orice altă dinamică posibilă.
Dacă practica zilnică a Legii Iertării este singura cale de ieșire cum arată această lege în acțiune? Știu asta din experiența mea personală vie. Realizez că punctul de cotitură în boala mea l-a constituit opera de iertare. Slăbit, numai piele și os, zăcând în pat acasă, cu dureri permanente, eram pe o rapidă pantă descendentă după toate măsurătorile fizice. Doctorii, familia și propria minte – cu toții credeau că urma să mor de cancer.
Totuși ceva continua să mă împingă înainte. Am început să telefonez la organizațiile din întreaga țară, căutând alți oameni care trecuseră prin experiențe similare și supraviețuiseră. Voiam să aflu despre experiențele lor. Auzeam iar și iar despre iertare. ”Trebuie să ierți”, mi-a zis o femeie din Boise, Idaho. Un bărbat din Tennessee mi-a zis direct. ”Iertarea face diferența”. Prima mea reacție a fost: ”Probabil nu am multe chestii de iertat. Iertarea nu e o problemă.”
Dar greșeam. Iertarea era o problemă pentru mine. Puneam pe primul loc atitudinea critică. De ce când analizam o situație selectam mai întâi ce era greșit? Făceam asta constant. Oamenii era ținta mea favorită. Îi studiam rapid pe fiecare și le căutam activ călcâiul lui Achile. ”Ce nu e în regulă cu el?”, mă gândeam. Totul – într-un efort de a-I minimaliza, pentru a mă ridica pe mine în propriii ochi. O gândire distorsionată, lipsită de toleranță și compasiune.
Cel mai rău exemplu era comportamentul meu la muncă. Când a fost adus un nou controlor și a trebuit brusc să cer aprobarea acestui intrus pentru toate bugetele de cheltuieli ale departamentului nostru, am perceput întreaga situație ca o amenințare pentru poziția mea. Deci, fără să iau o decizie conștientă, am început să atac. Am devenit critic față de planurile controlorului. Am încercat să-I subminez munca. Am început să-l critic personal.
Criticismul meu a dus la condamnare. M-am ipostaziat în judecător și jurați. Dacă aș fi fost într-o poziție superioară, aș fi avut dreptate. De fapt, întotdeauna trebuia să am dreptate. De aceea, noul controlor greșea, prin definiție. L-am condamnat și am mers mai departe, ca să arăt asta și celorlalți. Uitându-mă în urmă, realizez că au trecut doar 3 luni între sosirea noului controlor și diagnosticul meu de cancer. Cred că a existat o legătură între comportamentul meu toxic și debutul bolii mele.
Ce nu am anticipat a fost un contra-atac. Noul controlor a ripostat, evidențiindu-mi eșecurile de a institui controale financiare mai eficiente. Avea abilități egale cu ale mele de a găsi punctele slabe ale celorlalți. Iar bătălia dintre noi a devenit o problemă a companiei care a început să îi tragă pe toți în jos.
Sunt trist și îngheț când îmi amintesc cum s-a atins o culme a acestei lupte. Eram într-o întâlnire cu trei șefi de departamente și CEO. Adversarul meu, controlorul, împărțise tuturor o actualizare a bugetelor. Încercând să par degajat, am luat copia documentului care îmi revenise mie și am aruncat-o peste masă, proclamând: ”Aceste cifre sunt o gramădă de rahat”. Raportul a lovit ceașca de cafea a CEO-ului, al cărei conținut i s-a vărsat în poală. Acesta a sărit de pe scaun, s-a uitat urât la mine, m-a arătat cu degetul și mi-a zis: ”Ieși naibii afară!”. M-am întors în birou, apoi m-am îndreptat spre mașină. Începeam să realizez cât de absolut ridicol fusese comportamentul meu.
Acest gen de comportamente consumă cantități immense de energie emoțională. Ele generează un spirit negativist, contrar, care este toxic pentru noi și ceilalți. Investisem întreaga mea stimă de sine în a avea întodeauna dreptate. Cred că era o chestiune de percepție. Eram atât de preocupat de ce gândeau alții despre mine încât nu luasem niciodată în considerare că aș fi putut greși. Aveam nevoie ca toată lumea să știe că am dreptate și să recunoască asta.
Dar povestea ia o întorsătură și mai bizară. În 30 de zile de la diagnosticul meu de cancer de plămâni și adversarul meu controlor a fost diagnosticat cu cancer. Acum, autoritățile medicale îmi spun că probabil el purta acel cancer de mulți ani și doar atunci i-a fost descoperit, ca și în cazul meu. Dar intuiția îmi spunea că bătălia noastră toxică a contribuit la debutul ambelor boli.
Am făcut o operație prin care mi-a fost extirpat un plămân. Dar pentru controlorul meu răzbunător operația era imposibilă. Boala se răspândise deja. Pe măsură ce săptămânile treceau, starea amândurora se înrăutățea progresiv.  
Patru luni mai târziu o a doua operație a confirmat că de la plâmâni cancerul se răspândise în sistemul limfatic. În ziua următoare chirurgul a făcut o afirmație care s-a gravat în mintea mea fără a o putea șterge. ”Greg”, a zis el, ”Tigrul a scăpat din cușcă. Cancerul tău a revenit cu putere. Îți mai dau cam 30 de zile de trait.”
Acela a fost momentul în care am început căutarea bunăstării interioare. Zăcând în pat, acasă, continuam să mă deteriorez fizic. Dar am dat acele telefoane în căutarea supraviețuitorilor și tot auzeam: ”Iartă!”.
Într-o dimineață m-am trezit și am realizat că aveam de făcut o monumentală operă de iertare. Am fost ferm convins că asta trebuie să fac. În pat am început solitara muncă de iertare. Cred că exact acesta a fost punctul de cotitură în însănătoșirea mea.
Legea iertării poartă cu ea ideea de proces. Adică, sunt acțiuni și decizii conștiente care fac parte din fenomenul iertării. Există un mare număr de moduri legitime de a proceda, dar fiecare dintre ele împărtășesc ideea de a ne ajuta să eliberăm resentimentele, să exprimăm sentimentele negative și să dăm drumul greșelilor trecutului, atât reale, cât și imaginare. După ce prindem ideea procesului, trebuie doar să o aplicăm cu perseverență și sinceritate pentru ca ea să genereze rezultate imediate.  
Esența variatelor procese este destul de simplă: conștientizați cine este persoana față de care simțiți ostilitate, exprimați și eliberați activ acea ostilitate și imaginați-vă lucruri bune întâmplându-se acelei persoane.
În intimitatea dormitorului meu, am scris pe o foaie de hârtie:
NUMELE
MĂ ELIBEREZ DE…
AFIRM

Cu acel semn pus deasupra patului am început să fac o listă cu oamenii din viața mea. Am început cu soția. Am închis ochii, m-am relaxat și am creat o imagine clară a ei în mintea mea. Apoi m-am imaginat spunându-i din inimă: ”Te iert. Te iert total, complet pentru orice rău pe care am perceput că mi l-ai făcut – și pentru tot ce ai lăsat nefăcut.” M-am oprit, dându-mi timp pentru a-mi aminti și a elibera momentele concrete de viață. Nu am insistat mult pe detaliile specifice. Doar mi le-am amintit și le-am eliberat, recunoscând că eu, și nu soția mea, eram cel care nu dădeam drumul.  
Încheiam lucrul cu fiecare persoană imaginându-mi că i se întâmplă ceva bun. Știam că soția mea dorea și avea nevoie să primească o re-asigurare continuă a iubirii mele pentru ea. Mi-am imaginat-o cum primește asta. Știam că un alt prieten își dorea o mașină sport nouă. Mi l-am imaginat conducând fericit pe o autostradă un Porsche nou, roșu. Ideea este că o parte din procesul pe care l-am folosit a constat în a vedea în mod activ ceva bun întâmplându-i-se persoanei pe care o iertam.
Aceasta nu a fost întotdeauna o experiență lină. A devenit fascinant pentru mine să îmi conștientizez propria rezistență. Era relativ ușor să exprim iertarea și chiar să o simt. Mult mai provocator a fost să dau drumul realmente acelor răni, dar faptul că repetam acea eliberare de 3-4 ori mă ajuta să fac transformarea emoțională și spiritual necesare. De multe ori spuneam: ”Doamne Dumnezeule, ia tu asta. Eu nu mai pot să o duc”.
Al treilea element al procesului a constituit adevăratul test pentru mine. Era dificil să vizualizez lucruri bune pentru mulți dintre oamenii pe care voiam și aveam nevoie să-i iert. Dar eram sincer dedicat acestui proces. Nu aveam nici o așteptare de vindecare. Realizam asta.  
Am descoperit că eram intens furios pe tatăl meu. El nu își exprimase niciodată iubirea. De fapt, abordarea lui față de creșterea copiilor era să mă dărâme emoțional și niciodată, nici măcar o dată, să mă încurajeze. Găseam că este dificil să mă eliberez de percepția că el a greșit. Și am descoperit că era aproape imposibil să-mi imaginez, cu sinceritate, că i se întâmplă ceva bun. Am petrecut aproape două zile doar lucrând să-mi iert tatăl. Greu.
Lucrul pentru a-mi ierta tatăl m-a învățat o lecție importantă. Acțiunile lui se datorau propriilor lui răni. Nu aveau nimic de-a face cu mine. Incapacitatea de a-și exprima iubirea era o reflexie directă a modului în care și el fusese crescut. Mi-am schimbat perspectiva de la a-l învinovăți pentru tot ce lipsea la înțelegerea că era posibil ca și eu să fi contribuit la situație. Eram rebel. Nu ascultam. Eram sarcastic. Poate singurul mod de a ajunge la mine era prin a mă minimaliza.
Am parcurs întreaga listă. Numește persoana; iartă și eliberează; afirmă-i. De multe ori mă întorceam la anumite nume, mai ales la acelea legat de care care amintirile generau sentimente de tensiune. Și ofeream iertare cu sinceritate adâncă. Acest insight s-a extins și la alte relații. Pe măsură ce iertam și eliberam, uneori tot nu acceptam modul în care o persoană gestionase o situație anume. Dar, după ce încheiam procesul de iertare, puteam în general să înțeleg situația mai bine și începeam să îmi văd propria contribuție la ea.
Uneori iertarea necesită muncă dincolo de chemarea datoriei. Acesta era cazul cu controlorul. Petrecusem 4 ore iertând și eliberând și încercând să-mi imaginez lucruri minunate întâmplându-i-se. În cea de-a patra zi de lucru asupra iertării, pe la prânz, am ieșit din dormitor pentru prânz. Atunci am realizat că munca mea cu el avea nevoie de o nuanță mai personală. Trebuia să-l vizitez și să-mi cer scuze.
Aceasta nu era ușor. Am sunat la birou și am aflat că era acasă și nu se simțea bine. Am sunat acasă și a răspuns soția lui. Vocea ei a emanat supriză și șoc că vorbea cu mine; cunoaștea pe deplin bătălia dintre soțul ei și mine. I-am spus: ”Vreau să vin în vizită în această după amiază. Când ar fi un moment potrivit?” Mi-a spus că trebuie să întrebe. ”Aștept”, i-am zis. Am stabilit o oră.
Când ați simțit ultima data că inima vă bate ca și cum ar vrea să vă sară din piept? Emoțiile mele erau la cer. Pe drumul către casa lui am vrut să mă întorc. Pe scurta distanță dintre bordură și ușa din fața casei lui am făcut cei mai dificili pași din viața mea. Tot timpul, inima mi-era în gât. Dar am continuat. Simțeam că viața îmi atârnă de acest efort sincer de iertare.
Ce spui cuiva pe care l-ai considerat înainte adversar? Cum comunici că ți-ai schimbat sentimentele? Ce cuvinte sunt vreodată potrivite pentru a te împăca după un prăpăd emoțional pe care l-ai cauzat? Am fost întâmpinat și dus în dormitor, unde adversarul meu stătea în capul oaselor, sprijinit pe pernele din pat. Și cu inima bătând, cu adrenalina crescută, cu vocea tremurând, abia am reușit să îngaim câteva cuvinte:
"Am venit să-ți spun că-mi pare rău." Am făcut o pauză lungă ca să mă adun. Cu vocea încă spartă, am continuat: "Regret profund rănile pe care ți le-am cauzat.” Încă o pauză. Îmi amintesc că mâna și brațul drept îmi tremurau, scăpate de sub control. Am încercat să le opresc cu mâna stângă. În șoaptă, am încheiat: ”Vreau să știi că îți doresc doar tot ce e mai bun.”
Acele cuvinte au fost imperfecte, sunt sigur. Ele au fost rostite cu o voce îmbibată de frică. Dar au venit din inimă, sincere în fiecare detaliu. Trebuie să fi fost foarte eficiente. Pentru că adversarul meu s-a străduit să se ridice în fund, și-a rotit picioarele peste marginea patului și m-a chemat să vin să stau lângă el.
”Greg", a zis el, "eu sunt cel care trebuie să-și ceară iertare. Sunt destul de în vârstă ca să-ți fiu tată. Totuși te-am tratat ca pe un fiu procris. Te rog iartă-mă.” Soția lui plângea. A îngenunchiat pe podea și toți trei ne-am îmbrățișat. Am plâns cu toții. În cele din urmă, bătrânul meu adversar a găsit puterea să rostească o rugăciune: ”Doamne Dumnezeule, iartă-ne pe toți”.
Ne-am luat la revedere și am plecat. Când am pornit mașina pe drumul spre casă, a inspirat adânc și am spus cu glas tare: ”Phew!” O greutate se ridicase de pe mine. Simțeam asta, eram parte din noua stare: norii care mă chinuiseră începuseră să plece. Ziua părea mai luminoasă. Era din cauza soarelui sau din cauza catharsisului care tocmai avusese loc?
Postura mi s-a schimbat. Am trecut de la a sta cocoșat la a sta drept în scaun. Îmi țineam capul mai drept. Tensiunea din umeri s-a diminuat dramatic. Mi-au dispărut ridurile de pe frunte. M-am relaxat. Durerea trecuse. Mâna care tremura se oprise. Un zâmbet îmi inunda fața.
”Sunt liber!”, am șoptit. ”Sunt liber!”, am repetat, de data aceasta mai tare. Într-un crescendo am exclamat ”Sunt liber! Sunt liber! Sunt liber!” Apoi am strigat: ”Sunt liber!” Lacrimi mi se rostogoleau în torente pe obraji. Mi s-a încețoșat vederea. Am tras repede pe dreapta pe o strada laterală, am parcat mașina și am plâns, fără control, mult, mult timp. Îmi amintesc ochii unui băiat care a venit la fereastră. Mă întreb de cât timp se uita la mine. ”Hei, domnule,”, a spus el, ”ai nevoie de ajutor?” ”Nu, nu. Sunt bine.” Și m-am îndreptat spre casă.
DĂ DRUMUL. ELIBEREAZĂ. Privesc în urmă la acea săptămână de muncă sinceră de iertare și realizez că acesta a fost absolut punctul de cotitură în vindecarea mea fizică. Din acel moment am început să recâștig în greutate, să gestionez mai bine durerea și să am în minte gânduri pozitive despre viitor.
Cred că există o legătură între lucrul spiritual profund și însănătoșirea mea fizică? Absolut. Cred că practica Legii Iertării ne schimbă la nivel chimic. Și în acest proces corpul este eliberat să funcționeze la potențialul optim de bunăstare. Știu că prietenii mei doctori și savanți nu se simt confortabil când le împărtășesc aceste credințe. Dar se pare că suntem de acord cu toții asupra unui lucru: calitatea vieții crește când practicăm cu sinceritate Legea Iertării. Și acesta poate fi un determinant important în accesarea potențialului de auto-vindecare al corpului.
Viața poate fi într-adevăr trăită ca o aventură a iertării. Iartă. Eliberează-te.”

Găsiți seminariile mele viitoare aici: http://metodacalatoria.ro/events/